„Să facem «Iubire persană» a fost la fel de incitant ca mersul pe sârmă”

2
368

Vincent Paronnaud şi Marjane SatrapiRegizorii animaţiei Persepolis, Marjane Satrapi şi Vincent Paronnaud, se întorc pe marile ecrane cu primul lor lungmetraj cu actori: Poulet aux prunes. Titlul cu iz gastronomic a primit o traducere mai cinematografică pe afişele din România – Iubire persană.

De vineri, 10 februarie, filmul intră în săli, iar premiera oficială va avea loc la Cinema Elvira Popescu chiar în prezenţa scriitoarei şi cineastei iraniene Marjane Satrapi.

Într-un interviu oferit de casa de distribuţie Metropolis Film, co-regizorul Iubirii persane, Vincent Paronnaud, cunoscut autor de benzi desenate în Franţa, povesteşte cum s-au descurcat la prima lor muncă pe platou, cu actorii.

Mathieu Amalric, Maria de Meideros, Chiara Mastroianni, Édouard Baer, Isabella Rossellini şi Jamel Debbouze figurează în distribuţia acestei melodrame amuzante despre un violonist din Teheran care îşi pierde cheful de viaţă după ce vioara îi este distrusă şi decide să se aşeze în pat şi să aştepte moartea.

Personajul care a inspirat scenariul este unul real – unchiul mamei lui Satrapi, un muzician care a murit în circumstanţe neobişnuite. Istoria lui e o sumă de amintiri ale autoarei din copilărie, poveşti auzite în familie sau inventate. Întregul, aşa cum îl descrie autoarea, e „o poveste frumoasă şi tristă despre iubire”.

În prima săptămână, Iubire persană va putea fi văzut la Cinema Elvira Popescu şi Cinema City Cotroceni din Bucureşti şi la Cityplex Constanţa.

Cine a venit cu ideea să adaptaţi Iubire persană, tu sau Marjane? Şi să nu faceţi încă un film animat?

Nu-mi mai amintesc, dar ce pot spune e că de îndată ce am terminat Persepolis, am simţit amândoi nevoia să ne gândim la altceva, aşadar am început să privim spre viitor… Foarte curând a apărut subiectul pentru Iubire persană. Şi tot foarte curând ne-am propus să facem un film cu actori reali, ca să mai schimbăm munca ascetică şi austeră care este animaţia…

Dacă adaptarea celor patru albume Persepolis a fost dificilă la fiecare nivel – practic, psihologic, uman – şi a trebuit să facem multe sacrificii cu povestirea lui Marjane, formatul de la Iubire persană ne-a înlesnit munca şi ne-a făcut-o mai clară. Povestea avea mai mult aer, mai mult spaţiu în care să te joci, aveam mai multă libertate la dispoziţie.

Cartea are o structură de puzzle care mi-a plăcut foarte mult şi care m-a stimulat. Mi-a plăcut ideea unui bărbat care zace în pat aşteptând să moară şi care, în timp ce aşteaptă moartea, se gândeşte la tot felul de lucruri; îmi plac momentele când se plictiseşte şi îşi lasă mintea să hoinărească… M-am gândit că erau lucruri pe care le puteam folosi la filmări şi la scenografie.

A fost dificil să lucrezi cu o lume care, din nou, nu îţi aparţinea?

Într-adevăr, Marjane tratează subiecte care nu-mi sunt familiare. Ale ei au un aer romantic, sentimental, naiv chiar, care nu fac deloc parte din registrul meu. Dar exact asta mă interesează intelectual. Singura întrebare pe care mi-o pun e: cum spunem asta? M-a intrigat ideea de a istorisi o poveste de iubire învechită, cu amestecul ei de trăiri exuberante, şi chiar şi un pic parodică. M-am întrebat cum vom atrage publicul spre poveste jonglând cu stiluri diferite, cum am putea să-l cucerim, să îl facem să empatizeze cu personajele în timp ce schimbăm în permanenţă narativitatea, cum să creăm emoţie şi să rămânem jucăuşi în acelaşi timp şi cât de departe putem merge. A fost la fel de incitant ca mersul pe sârmă.

Nu te-ai temut niciodată să nu te rătăceşti?

Nu, niciodată. Pentru că ştiam exact în ce mă bag şi mereu mă raportez cu sinceritate la munca mea. În plus, dincolo de faptul că eu şi Marjane suntem foarte diferiţi, suntem de asemenea complementari; vedem unele lucruri la fel. Chiar şi ea e uneori complet zăpăcită! Dar amândurora ne place să râdem împreună, să amestecăm seriozitatea şi comedia, idei oarecum ieftine cu idei măreţe… De fapt, nu poţi completa lumea cuiva decât dacă este loc în ea. Iar în lumea Marjanei este loc. Chiar şi grafic, datorită sobrietăţii stilului ei de a desena. Invers ar fi cu siguranţă mai dificil, din cauza stilului meu şi a lumii mele ateiste! Ne place enorm să lucrăm împreună, continuăm să ne surprindem unul pe celălalt şi ne punem repede de acord asupra ideilor fundamentale şi a direcţiilor în care vrem să mergem.

Că veni vorba de direcţii, din Iubire persană se poate rămâne cu impresia că aţi vrut să jonglaţi cu toate posibilităţile, de la melodramă la satiră, aţi îmbinat genuri şi stiluri vizuale… pare că aţi conceput filmul ca pe un omagiu adus cinematografiei.

Acesta a fost un punct de plecare. Să fi fost faptul că lucram pentru prima dată cu actori, că filmam într-un studio, că recream o lume de la A la Z, construiam decoruri şi ne jucam cu machete? În orice caz, părea să aibă sens în cadrul proiectului şi al poveştii. Doar pentru că era o poveste serioasă care are loc în Iranul anilor 50 nu însemna că trebuia să fim realişti, să abandonăm visele, imaginaţia, fantasticul. Aici, eu şi Marjane am văzut lucrurile la fel: ne place să anticipăm, să ne opunem destinului. Într-adevăr, unul dintre personajele din film spune: „Iau destinul şi îl distrug”. Am vrut să facem acelaşi lucru cu filmul.

Încă de la început ne-am propus să complotăm cu filmele care ne-au plăcut pe când eram copii sau adolescenţi. Ne-am spus – chiar dacă Marjane detestă expresia – că e şansa noastră să ne arătăm dragostea pentru cinema. Ne fascinează aceleaşi filme. Îmi amintesc, de pe vremea când aveam 10 sau 12 ani, că tatăl meu îmi interzicea să mă uit la televizor. Aşa că mă uitam la Cine Club pe furiş, noaptea târziu. De obicei erau filme străine subtitrate. Urmăream toate filmele clasice cu sentimentul că încălcam legea; deci era de două ori mai provocator! Ne-am dorit să începem cu ceva mai clasic, după care să putem sări la registre mai bizare, mai burleşti, care ne permiteau în continuare să reflectăm asupra ideii de moarte. De aceea se regăsesc şi Sophia Loren şi Murnau, şi Lubitsch şi Hitchcock, atât marionete cât şi animaţii.

Nu vrem să ţinem predici, ci să stimulăm oamenii. E o abordare relativ naturală pentru noi, poate din cauză că, nefiind experţi în cinematografie, suntem lipsiţi de complexe. Cu toate acestea, nu suntem chiar inocenţi. Am văzut tone de filme. La fel şi Marjane. Iar când un film mă marchează, îl urmăresc de mai multe ori să aflu de ce m-a marcat şi cum. De ce cutare muncă de editare a funcţionat acolo iar dincolo nu? De ce cutare regizor a reuşit să aibă succes cu un lucru iar altul nu? Bineînţeles că nu aflu întotdeauna răspunsurile, dar e stimulator să le caut. Pentru Marjane, e destul de asemănător. Apoi, ne lăsăm purtaţi de instincte, lăsăm să ne spună ele dacă un lucru e bun sau dimpotrivă.

Cum te-ai pregătit pentru experienţa unui film de ficţiune?

Ştiam că e un film complicat şi că trebuie să îi oferim un ritm propriu, diferit de al cărţii. Am acordat multă atenţie şi imaginii, desfăşurării acţiunii, scenografiei, nu doar stilului… Am construit filmul cu inserţii animate, am făcut teste şi încercări, am filmat scene şi le-am încorporat, am început să lucrăm la muzică – un moment hotărâtor – cu Olivier Bernet, compozitorul nostru, care ne-a făcut sample-uri… nu am vrut ca momentul editării să mă găseasca în totalitate nepregătit!

Mi-am dat seama că nu imaginile cele mai frumoase erau cele care transmiteau cel mai bine ce doream să spunem. Asta m-a făcut să fiu foarte atent la filmări, a atenuat impactul pe care imaginile văzute live îl aveau asupra mea. Astfel, în timpul filmărilor, am început să avem o idee destul de clară în ceea ce priveşte secvenţele. Nouă săptămâni de filmare, cu un număr imens de secvenţe de filmat, cu decoruri diferite, cu lumini diferite nu-ţi mai lasă răgaz de gândire. A fost minunat să ne putem baza pe munca pe care o făcusem iniţial. Nu a fost uşor, dar a funcţionat. Asta şi pentru că am fost înconjuraţi de oameni atât de buni.

Ce te-a surprins cel mai mult pe platou?

Cred că actorii… Nu eram deloc obişnuit cu actorii… Bineînţeles, mai erau şi decorurile, casa aceea incredibilă, bucata de stradă… Când le-am văzut am exclamat E atât de frumos! Cu actorii e altă discuţie. Marjane şi cu mine i-am ales împreună, am purtat lungi tratative, ne-am întâlnit cu ei… Dar în timpul pregătirilor, ea a păstrat legătura cu ei cel mai adesea. Nu cred că îţi poţi da cu adevărat seama cum e un actor până nu lucrezi cu el. Să-i vezi la filmări e impresionant. Mi-am dat seama de asta cu adevărat în timpul editării. Eram captivat de precizia lor, de coordonarea lor, de felul lor de a vorbi… Cred că asta m-a surprins cel mai mult: să fiu emoţionat de actori în timpul editării…

A fost uşor să îi faci să înţeleagă cum va arăta filmul la final?

Pe actori, da, a fost relativ uşor. Aderenţa lor la proiect a fost atât de puternică, încât totul a venit de la sine.

Pentru Iubire persană ai lucrat cu compozitorul de la Persepolis, Olivier Bernet…

Proiectul nostru a fost mai de modă veche, aşa că ne-am dorit mai multă orchestraţie, mai multă simfonie. Am vrut să aibă fast şi romantism, dar în acelaşi timp, şi mai multe momente comice. Munca lui Olivier din pre-producţie a fost crucială, pentru că puteam să începem filmul cu o structură ritmică. A fost în acelaşi timp înspăimântător şi minunat pentru el să lucreze cu o orchestră filarmonică; mai mult decât atât, muzica lui e splendidă.

***

Vincent Paronnaud, alias Winshluss, s-a născut în La Rochelle. E un nume important în benzile desenate underground. Împreună cu prietenul şi partenerul lui, Cizo, a creat Monsieur Feraille, personajul emblematic al revistei Ferraille Illustré (unde lucrează ca redactor şef, alături de Cizo şi Felder). Împreună au publicat „Comix 2000” în anul 2000, apoi „Wizz şi Buzz”, în 2006 şi 2007. Pe cont propriu, a publicat „Façons d’en finir avec l’humanité” şi „Super Negra” în anul 1999, „Welcome to the Death Club” şi Pat Boon – „Happy End” (2001), „Smart Monkey” (2004) şi „Pinocchio” (2008).
A obţinut trei nominalizări la festivalul Angoulême: în 2004 pentru „Smart Monkey”, în 2007 pentru „Wizz şi Buzz” (împreună cu Cizo), iar în 2009 pentru Pinocchio, pentru care a primit Fauve d’Or (premiul pentru cel mai bun album). Tot împreună cu Cizo a regizat un mediumetraj, Villemolle 81, două animaţii scurte, Raging Blues (alb-negru, 6 minute, 2003) şi O’Boy, What Nice Legs (alb-negru, 1 minut, 2004), un documentar parodic – Hollywood superstars avec Mr. Ferraille – La biographie de Mr. Ferraille.
Iubire persană este al doilea lungmetraj regizat împreună cu Marjane Satrapi după Persepolis. Filmul a fost selecţionat la Festivalul de la Veneţia, anul trecut.

Citeşte şi:

Regizoarea iraniană Marjane Satrapi vine la Bucureşti!

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here