RECOMANDARE (?) TV: „Californication”, îţi mai dau o şansă

*După ce m-a cam dezgustat sezonul al treilea, mă gândesc să probez, totuşi, sezonul al patrulea. Începe mâine seară, la 22.00, pe HBO România. Vor fi difuzate două episoade în fiecare sâmbătă.

Din sezonul al treilea din Californication am văzut doar patru episoade. Pe parcursul cărora începusem pur şi simplu să mă întreb dacă nu cumva n-aveam standarde sau dacă am suferit de nebunie temporară atunci când mi-au plăcut primele două sezoane. Ceea ce era odinioară amuzant a devenit pur şi simplu trist. Deprimant chiar.

Printre turn-off-urile mele se numără glumele din ce în ce mai proaste, scenele de sex devenite gratuite, menstruation humour, o Kathleen Turner adusă doar pentru a face glume porcoase.

Dar le las pe cele mai rele la sfârşit. Fiica lui Hank, Becca (Madeline Martin), un suflet bătrân, înţelept, cinic, mai cu capul pe umeri decât părinţii ei, prietenii lor şi toţi californicatorii la un loc, dă în patima adolescenţei şi devine o frivolă, superficială, clişeistică adolescentă. Singurul meu personaj plăcut, putrezit la fel ca şi celelalte mere de California. Iar băiatul pentru care ea şi ta-su au rămas în Los Angeles, dispărut în neant, fără niciun cuvânt.

Însă cea mai gravă problemă a serialului este lipsa de dezvoltare a personajului Hank. Bea, fumează, se droghează şi f*** (scuzaţi-mi limbajul), până ce ajunge o caricatură. Un antierou pe care producătorii se străduiesc să ni-l bage pe gât ca simpatic, dezirabil, lipsit de noroc. Dar Hank Moody, jucat de un aparent nepăsător David Duchovny, nu mai are niciun fel de substanţă. Şi nu cred că există chiar atâtea femei cu daddy issues în California care să se simtă iremediabil atrase de impulsurile lui auto-distructive.  Trăim într-o epocă a antieroilor pe care ajungem să-i iubim, dar de la un Don Draper sau un Tony Soprano sau un Walter White (Breaking Bad), nu ne mai putem ataşa de Hank Moody, care rămâne acelaşi, indiferent că e profesor universitar (!), puşcăriaş sau tată.

La începutul serialului, personajul era chiar fantastic. Un newyorkez cinic, care a scris cartea God Hates Us All este lăsat impotent de Hollywood, o impotenţă creativă, atunci când romanul îi e adaptat în filmul Crazy Little Thing Called Love. Golul imens de la distrugerea muncii lui îl desparte de iubită (o mereu minunată Natascha McElhone) şi-l împinge în paturile (ca să nu zic altceva) a nenumărate femei, în paharul de alcool, în punguliţa de iarbă.

Greutatea de a se adapta la California a fost o temă bună pentru primul sezon. Iar pentru al doilea, durerea de a pierde cea de-a doua carte scrisă, furată de o minoră cu care s-a culcat (fără să ştie că e minoră) şi care i-a mai tras şi un pumn în timpul actului. Tipa, Mia (Madeline Zima – fetiţa mică din Dădaca), publică ea romanul, sub titlul Fucking and Punching, salutat ca un nou Lolita, iar Hank nu poate zice nimănui, de teama închisorii. Atunci când fata i-a furat manuscrisul, jur că am simţit o durere fizică, o părere de rău pentru el. Vremea aceea a trecut.

În sezonul al treilea nu mai există nicio temă. Doar o reiterare a motivelor anterioare. O dezintegrare continuă a personajelor, a situaţiilor. Două femei, una doctorandă şi una profesor universitar îl sărută în aceeaşi zi, însă Hank, înainte de miezul nopţii, se culcă cu o a treia, studenta lui slash stripteuză. Atât.

Dar să nu vorbesc numai de trecut. Câteva detalii despre prezentul sezon: Hank iese din închisoare, taman pentru un proiect care adaptează cartea Miei (adică a lui) într-un film. Regizorul (mereu minunatul Stephen Tobolowsky) vrea ca el să scrie scenariul! Urmează aventuri cu actriţa care o va juca pe Mia. Şi Rob Lowe joacă un actor care vrea să-l joace pe Hank!

Fie şi pentru satira la adresa Hollywoodului la care mă aştept o să-i mai dau o şansă lui Hank. Ce o fi, o fi!