O femeie şi un bărbat intră într-o casă. O casă frumoasă, deosebită, decorată cu bun gust, mult peste media a ce vedem de obicei la televizor sau în vizită la prieteni. O faţă semi-prietenoasă, semi-rece, îţi deschide uşa. E Marcel Iureş. Numai că nu e un actor, considerat unul dintre cei mai buni interpreţi români. E un personaj. E un terapeut.
În derivă e o discuţie zilnică de 25 de minute. De luni până vineri. Începând de astăzi, de la 20.30. O discuţie care are calitatea unei cărţi. Imaginile evocate de pacienţi sunt atât de puternice, încât le „vezi“ în timp ce ei vorbesc, cu naturaleţe, timp în care vezi nu numai o toaletă infectă de club, o scenă sexuală lipsită de intimitate (în cazul Norei, pacienta de luni interpretată de Maria Dinulescu), o zonă de război, un soldat din Forţele Speciale care trebuie să ia decizii dificile, un joc de tenis în care parcă simţi transpiraţia curgând pe fruntea lui Victor (Vlad Zamfirescu, pacientul de marţi). Nu, în acelaşi timp parcă vezi personajele conturându-se, culori îmbrăcând formele, nuanţe care fac şabloanele să dispară.
Totul se întâmplă într-o cameră cu o canapea şi un fotoliu. Cu două ceasuri în spatele canapelei, care servesc să-ţi amintească de Andrei Poenaru, terapeutul interpretat de Iureş, şi de faptul ca serviciile lui sunt, de fapt, plătite. Dar forţa lui În derivă stă chiar în evocarea altor locuri, decoruri şi personaje. Şi în crearea dorinţei de a vedea ce se va întâmpla pe mai departe.
Andrei Poenaru pare a fi absent, rece, distant. Tresari atunci când face o glumă în episodul al doilea. Atunci când Victor îi spune, cu aroganţă, „Clientul are întotdeauna dreptate“, el îi răspunde că terapeuţii au o glumă: „Clienţii noştri nu au niciodată dreptate“. Dar Poenaru pare aşa distant pentru că-şi ştie funcţia: aceea de a canaliza povestirea pentru un făgaş. Aceea de a da la o parte detaliile aparent capitale, dar neimportante, pentru a ajunge la adevărata problemă. Şi asta este greu, pentru că pacienţii lui evită mereu miezul problemei. Se cramponează de lucruri neimportante.
Nora, un medic rezident cu probleme sentimentale (la prima, această vedere), crede că este îndrăgostită de Poenaru. Tot discursul ei din prima şedinţă la care asistăm voyeuristic este conceput pentru a-l provoca, pentru a smulge o reacţie de la el şi nu vrea să creadă că de fapt ce o roade este cu totul altceva. Îi spune aceeaşi poveste în două variante diferite, ca şi cum ar da la o parte primele două straturi ale unei căpăţâni de ceapă. În concluzie, lacrimile sunt inevitabile pe viitor.
Victor intră în biroul terapeutului cu un complex de superioritate, arată la început ca un cocalar, cu ochelarii de soare pe nas, aşteptându-se la cele mai bun servicii de terapeut posibile, aşa cum se aşteaptă la cel mai bun dentist, cel mai bun mecanic posibil. De parcă terapeutul i-ar crăpa ţeasta, s-ar uita „sub capotă“, ar repara circuitul unor sinapse şi Victor ar fi gata de acţiune – pe front. Spune că are impresia că s-a născut pentru a fi cel mai bun, dar e clar pentru noi că are probleme cu tatăl lui – clasic daddy issues. Încearcă să dicteze termenii discuţiei, îi spune lui Poenaru: Te simţi cam penibil să mă întrebi… De parcă terapeutul i-ar face unui favor.
Spoilerele nu-şi au locul aici. E de ajuns de spus că nici nu simţi când trece un episod, că vrei să ştii mai mult despre personaje, că limbajul e atât de firesc şi bine adaptat la România încât niciodată nu pare a fi scos din alt film, american sau israelian. Un alt atu este naturaleţea cu care actorii îşi joacă rolurile. Maria Dinulescu şochează cu un uşor zâmbet pe buze, ca o păpuşă de porţelan cu gânduri necurate care vorbeşte de fapt despre o repriză de shopping şi nu despre agăţarea unui oarecare într-un bar. Vlad Zamfirescu începe ca un bărbat căruia ai vrea să-i tragi un şut în fund afară din cabinet şi totuşi vulnerabilitatea care se face uşor observată îţi creează pofta de a-l cunoaşte mai bine.
Iar Marcel Iureş are o faţă perfectă de poker. Singurul mod de a-l cunoaşte este să asişti în fiecare vineri la propria şedinţă de terapie.
7 răspunsuri la “„În derivă” pe canapea”
nu este cumva varianta autohtona de la „in treatment”? cel putin inceputul e identic…ceea ce dupa parerea mea ii scade din originalitate.
Da, exact. Este un format de serial importat din Israel. Si americanii tot de acolo l-au preluat, iar povestea este adaptata insa ramane, in mare, aceeasi ca in In Treatment si BeTipul.
Primul episod nu mi-a creat deloc senzatia ca vreau sa aflu ce urmeaza. Ci senzatia ca ii mai dau o sansa, pentru episodul doi, in speranta ca nu se confirma prima senzatie – personajele nu par suficient de interesante sa sustina un serial.
Eu am vazut primele sapte episoade din cel american, inainte de a le vedea pe cele 5 romanesti, si mi s-au parut f ok cele de la noi. Daca mai ai un pic de rabdare, lucrurile se leaga (mentionez ca nu stiu ce se intampla dupa episodul 5:)
Psihoterapeutul mai mult decat oricine ar trebui sa cunoasca din experienta proprie ca ne dezvoltam continuu si ca este de dorit sa alegem ajutorul in procesul nostru de crestere. Doar asta face si el pentru ceilaltii oameni? De ce nu ar face-o si cu el in anumite momente? Aici este paradoxul… Viata este mai degraba un proces decat o destinatie. Faptul de a se agata de masca „ a sti totul” distanteaza terapeutul de el insusi, de relatia lui cu clientul. A permite lui “a nu sti “ sa fie parte a vietii cuiva aduce vulnerabilitate umana. Un psihoterapeut nu este un dumnezeu care stie totul, ci mai degraba un individ care insoteste pe altii intr-o calatorie umana completa – si uneori dureroasa. Propria durere a terapeutului necesita atentie in psihoterapie personala. Deseori, oamenii ar putea fi tentati sa-ti imagineze ca psihoterapeutii experimentati sunt capabili sa se “imunizeze” impotriva provocarilor vietii care ii coplesesc pe clientii lor. Pentru a-l parafraza pe Freud, psihoterapeutii sunt oameni care poseda o abilitate speciala, dar dincolo de aceasta suntem inainte de toate, in mod inevitabil, oameni.
Buna ziua! Am vazut cateva episoade, de la inceput nu am fost convinsa, dar m-am gandit ca o sa imi schimb parerea. Nu am vazut nici varianta israeliana, nici pe cea americana si oricum nu vreau sa compar. Varianta romaneasca, are un mare atuu, pe dl. Marcel Iures. din pacate ceilalti actori nu mi se pare ca au originalitate, invata o lectie , o spun, mereu au aceeasi mina mereu posaca, mereu sociopati si introvertiti si asta apare mereu, obsesiv in filmele romanesti. De felul meu nu sar intr-un picior de fericire, imi place filmele destepte si cred ca asta e un film destept, doar ca in ultimii ani, regizorii romani parca trag filmele la indigo. Aceeasi actori,la fel de tristi si pesimisti, avorturi, drame de familie, violenta domestica, moarte, saracie, drame morale, copilarii nefericite, alcool, oameni neantelesi….Ok, am priceput deja! Hai sa mai schimbam un pic subiectele. Nu vreau sa faceti vodeviluri, dar hai sa ridicam un pic valul asta cenusiu, mai ales ca intr-o perioada in care majoritatea se lupta cu viata de zi de zi si cu probleme cotidiene, faptul ca apare un film ca o oglinda face bine unui psihic deja labil. Ceea ce spun este doar o parere personala, evident.
Imi cer scuze si repar o eroare de scris. Imi ‘plac’ filmele destepte, am gresit si am scris ‘imi place’, dar vroiam sa spun ca imi place un film destept si a iesit altceva. Aproape ca mi-am dat cu firma in cap…..sorry!!!