Eran Riklis: În locul din care vin, trebuie să înveţi să trăieşti printre morţi

0
266

„Nu e poveste despre România, e un road-movie psihologic, nu e de la Ierusalim la Bucureşti, ci de la minte spre inimă şi înapoi”, a trasat regizorul Eran Riklis (57 de ani) liniile la conferinţa de presă de la Bucureşti, anticipând probabil întrebările despre neconcordanţele sau exagerările din film privind ţara noastră. Misiunea Directorului de Resurse Umane (rulează de vineri, 4 februarie, în cinematografe), propunerea Israelului la Oscar, a avut ca punct de pornire o carte de Abraham B. Yehoshua, în care un manager de resurse umane al unei brutării porneşte din Ierusalim spre Europa de Est ca să înapoieze familiei corpul unei angajate ucise într-un atentat terorist.

În roman, Europa de Est e un spaţiu mitic, cu trăsături care să servească acestei călătorii de descoperire a sinelui pe care o întreprinde protagonistul. Spaţiul mitic a luat forma României când regizorul Eran Riklis, unul dintre cei mai apreciaţi cineaşti israelieni ai momentului (Cup Final, The Syrian Bride, Lemon Tree), a decis să filmeze aici, folosind actori ca Irina Petrescu, Papil Panduru, Julian Negulesco sau Bogdan Stanoevici.

Ca fundal al unei tragicomedii, peisajul a fost adaptat nevoii de pitoresc a scenariului. De pildă, consulul Israelului la Bucureşti, o doamnă zgomotoasă ca o gospodină (Rozina Cambos), îl întâmpină pe director (Mark Ivanir, excelent) la aeroport conducând o rablă cu un picior în groapă pe post de maşină consulară, suficient de lungă cât să încapă şi un coşciug în ea. Spectatorii români vor avea apoi de furcă şi cu alte detalii neverosimile: băiatul femeii decedate (jucat de israelianul Noah Sillver) vorbeşte româneşte cu accent străin, ceea ce te scoate binişor din film; nişte soldaţi care locuiesc într-un buncăr le oferă nonşalant un tanc cu care să continue voiajul atunci când dubiţa cedează; şi un detaliu geografic – după ce coboară din Transfăgărăşan, ei traversează Dunărea la Călăraşi, ca să ajungă în Transilvania.

Privitorul străin nu va şti niciodată că Dunărea nu e la poalele Făgăraşilor, dar cel român va avea parte de câteva cârlige care să-l tragă afară din film. Şi nu prea există multe altele care să-l tragă înapoi: managerul, un om cu o căsnicie eşuată şi un job de birou ca o închisoare ar trebui să se descopere pe sine în această călătorie, însă nu simţi nici o clipă unde s-a produs cu adevărat transformarea (faptul că se împrieteneşte cu ziaristul care a dezvăluit povestea morţii fetei – concediată fără ştirea conducerii brutăriei, înainte de atentat, şi uitată la morgă, neavând alte cunoştinţe – e previzibil şi lipsit de miză).

„Ştiu că există plângeri în legătură cu accentul băiatului şi faptul că se cunoaşte că nu e român, pentru publicul de aici. Dar pentru mine nu e atât de important, nu e vorba de România, e vorba de o călătorie, de emoţii, de descoperire”, a explicat regizorul la conferinţa de presă. „Peisajul… În privinţa asta, n-am avut nici un pic de consideraţie pentru geografia României, recunosc. Am încercat să urmez traseul unei călătorii fizice: am început la câmpie, dintr-un oraş industrial, am urcat spre sate, am trecut munţii, apoi la un râu pe care l-am traversat ca să ajungem la mama Irinei. Pentru mine, chiar nu contează detaliul ăsta. Câţi oameni îşi vor da seama? O sută, o mie? Va trebui să-i omorâm pe toţi!”, a glumit Eran Riklis.

„Am avut multe dileme cu finalul”

În perioada filmărilor, mici miracole care să întărească aura de spaţiu mitic (cel puţin în film) i-au dat regizorului idei pentru scene noi. „Am trecut o dată pe lângă o biserică într-un sat şi un bărbat a venit şi ne-a chemat «Veniţi să vedeţi miracolul! Miracol!». Icoana Maicii Domnului plângea. N-o să intru în discuţii religioase dacă plângea cu adevărat sau nu, însă fiind acolo, am realizat că trebuie să duc băiatul în biserică şi să-l pun să se roage acolo înainte de a-şi îngropa mama. Momentul acesta nu era în scenariu”, a detaliat cineastul procesul de „commando filmmaking”, când nu ştii exact ce vei întâlni a doua zi pe teren. Scena cu icoana a fost problematică pentru distribuitorul şi cineastul italian Nanni Moretti, care i-a cerut voie să taie scena, pentru că ar putea jigni publicul catolic. „De ce să fie jignitor? Cum adică, în fiecare a doua biserică din România se întâmplă asta?!”, a fost replica lui Riklis, urmată de refuzul de a tăia secvenţa.

Însă nu scena aceasta a fost problematică pentru regizor şi pentru scenaristul Noah Stollman, ci cea finală, când mama femeii moarte (Irina Petrescu) ia o decizie discutabilă (prezentă şi în carte). „Am avut întrebări dacă o femeie româncă, ortodoxă, poate îndeplini gestul din finalul vizitei şi asta a fost frământarea mea. Dar este totuşi posibil şi mi s-a părut o propunere interesantă a scenariului”, a mărturisit actriţa. „Am avut multe dileme cu finalul. Ne întrebam dacă s-ar putea întâmpla, dacă o bătrână creştină ar cere aşa ceva, dacă directorul de resurse umane ar face-o, dacă există argumente suficiente pentru final. Însă am ajuns la concluzia că fiecare spectator va judeca singur dacă e o decizie bună sau rea, dacă îi place sau nu. Cred că e un final democratic”, a adăugat şi Eran Riklis.

La gala premiilor industriei de film din Israel, Ophir Awards, desfăşurată la Ierusalim, Misiunea Directorului de Resurse Umane a obţinut 5 trofee: Cel mai bun film, Cea mai bună regie, Cel mai bun scenariu, Cea mai bună actriţă într-un rol secundar (Rozina Cambos) şi Cea mai bună coloană sonoră. Pelicula a mai câştigat şi premiul publicului la Festivalul de Film de la Locarno. Filmul este o co-producţie între 2TeamProductions (Israel), Pallas Film (Germania), EZ Films (Franţa) şi Hai-Hui Entertainment (România).

„Imaginează-ţi că trăieşti cu frica asta în Bucureşti şi că nu poţi ieşi din casă”

Într-un scurt interviu pentru filmreporter.ro, Eran Riklis – recunoscut pentru filmele în care problematizează intruziunea politicului în vieţilor oamenilor simpli, în zona de conflict arabo-israeliană – explică de ce responsabilitatea sa e mai mare decât a altor cineaşti şi cum poţi supravieţui cu spiritul intact sub ameninţarea atentatelor.

Spuneaţi că aveţi o responsabilitate ca regizor. Faptul că trăiţi şi lucraţi într-o zonă de conflict creşte această presiune?

Răspunsul cred că e ăsta: trebuie să încerc să fiu onest. Să spun adevărul aşa cum îl văd eu. Şi nu e uşor când vorbeşti de chestiuni politice şi sociale, pentru că poţi deveni furios şi poţi ajunge să vezi în alb şi negru. Încerc să sesizez griurile. Şi nu ştiu dacă îmi iese întotdeauna, pentru că, în mod evident, am şi eu viziunile mele, sunt mai de stânga. Însă, atunci când îmi fac filmele, mă gândesc la trei lucruri: onestitate, respect şi dragoste. Sună cam demodat, gen anii 60, „love and peace”, dar nu e, e real. Când abordez o problemă, încerc să nu o judec ci să o analizez. Şi chiar dacă oamenilor nu le place cum arată adevărul, treaba mea e să-l arăt. Încerc să evit pe cât pot manipularea. Ca cineast, când faci un film, manipulezi o realitate, inevitabil, însă vreau să las întotdeauna audienţa să decidă. De asta vorbeam mai devreme de democraţie.

Scriaţi în caietul filmului că personajele dvs. trebuie să înveţe „să trăiască printre morţi”. Asta înseamnă şi viaţa într-un oraş ca Ierusalimul sau Tel Aviv-ul, pentru locuitorii lui?

Da. În locul din care vin, Israel, şi în multe dintre ţările din jur, în care mor zilnic oameni, trebuie să înveţi să trăieşti cu asta, altfel eşti un om mort. Poate nu atât de mult în Israel în momentul acesta, însă acum 8 ani, când are loc şi acţiunea filmului, în fiecare săptămână aveau loc atentate ucigaşe şi mureau foarte mulţi oameni. Imaginează-ţi că trăieşti cu frica asta în Bucureşti şi că nu poţi ieşi din casă. E imposibil să trăieşti aşa, cu ură, cu frica permanentă pentru copiii tăi şi pentru tine. Într-un fel, încetezi să mai trăieşti. Esenţial, într-o lume ca asta, este să nu-ţi pierzi umanitatea şi calmul, să priveşti la rece, în perspectivă. Să te gândeşti cum ai putea schimba situaţia. De pildă, eşti un israelian de stânga, adică pro-palestinian, şi crezi că palestinienii merită să li se dea ceea ce cer. Apoi vine un atentat terorist şi mor 30 de oameni în Tel Aviv. În clipa aceea, e foarte greu să nu spui „Dă-i dracului pe toţi! Să moară toţi arabii!”. Trebuie să fii tare pe poziţii şi să-ţi menţii convingerile, să te gândeşti că a fost un individ fanatic care a detonat o bombă şi că sunt alte milioane de oameni acolo care nu sunt de acord cu ce face el. Despre asta e vorba, să reuşeşti să-ţi menţii echilibrul, iar ca jurnalist, scriitor sau regizor, responsabilitatea e şi mai mare.

Aţi avut reacţii surprinzătoare sau neaşteptate din partea publicului – israelian sau palestinian – la filmele precedente?

Nu ştiu dacă au fost unele neaşteptate… Oamenii reacţionează emoţional foarte puternic, aproape nimeni nu iese indiferent de la film. Dacă s-ar întâmpla asta, ar trebui să-mi pun nişte întrebări.

Personajele dvs. sunt întotdeauna la graniţă. Şi cele din Syrian Bride, şi cele din Lemon Tree. De ce le plasaţi acolo?

Poate pentru că mă simt eu tot timpul la graniţă… Mă interesează foarte mult frontierele. Uneori e vorba de unele concrete, alteori de unele psihologice, emoţionale. Toţi suntem înconjuraţi de frontiere. În Syrian Bride şi Lemon Tree era vorba de graniţe reale, aici e vorba de călătoria unui personaj în el însuşi, care înseamnă tot a trece anumite graniţe. Călătoria spre România şi întâlnirile cu oamenii aceştia tot asta înseamnă.

Cu ce imagini şi senzaţii aţi rămas după călătoria asta prin România?

Cu senzaţii legate de oameni, în special. Ţara e frumoasă, ţara e urâtă, are ce laturi vrei. Cu Bucureştiul s-a întâmplat un lucru mai special. Când intri în el îţi zici „Doamne, unde am nimerit?”, nu e ca celelalte oraşe din Est, ca Budapesta. Apoi, după câteva săptămâni aici, am început să-i descopăr frumuseţea, e un oraş pe care îl descoperi încet.

Însă ce am simţit eu e o legătură emoţională foarte puternică între oameni şi în sensul ăsta cred că românii şi israelienii se aseamănă. Suntem diferiţi, ok, dar avem şi aspecte care ne leagă, în special căldura umană şi simţul improvizaţiei: dacă lucrurile nu merg, le facem noi cumva să meargă. Am venit în România fără să ştim mai nimic. Am venit şi cu temerea pe care o ai în orice loc nou, că lucrurile nu vor merge cum trebuie, însă toată perioada petrecută aici a fost o pură plăcere.

*Filmul poate fi văzut la Hollywood Multiplex şi Cinema Studio din Capitală.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here