Regizoarea Anca Miruna Lăzărescu (33 de ani) a obţinut de curând premiul Gopo pentru Cel mai bun scurtmetraj şi titlul de „Tânără speranţă” cu Apele tac/ Silent River, filmul de absolvire a Academiei de Film şi Televiziune din München.

Voturile industriei, selecţia la Berlin cu acelaşi scurtmetraj şi cele peste 200 de festivaluri prin care a trecut o plasează printre cei mai promiţători tineri regizori din România. Anca Miruna Lăzărescu a mai regizat, printre altele, un documentar despre două gimnaste, The Secret of Deva, unul despre compozitorul John Cage – One Day Today Will Be Once, şi scurtmetrajul Bucureşti-Berlin.

Deşi locuieşte în Germania, poveştile ei sunt româneşti şi vin din anii în care obsesia fugii în Occident bântuia o ţară întreagă. În Apele tac, doi prieteni decid să treacă Dunărea înot la sârbi, iar în următorul film, care va fi şi debutul în lungmetraj, o familie se trezeşte blocată în Germania de Vest, în zilele în care tancurile sovietice invadau Praga.

„Viaţa în România mi se pare destul de brutală”, spune Anca Miruna Lăzărescu pentru Filmreporter.ro, povestind despre viaţa între cele două ţări, experienţa din festivaluri şi următorul film.

Trăieşti de multă vreme în Germania, ai plecat din Timişoara când erai foarte mică. Cum percepi acum România? De ce vrei să vorbeşti despre ea în filmele tale?

M-am născut în Timişoara, am copilărit acolo – în Timişoara şi Arad, vestul României este practiv pentru mine acasă. De acolo vin, de acolo sunt primele impresii. Pentru mine, Timişoara e un loc unde mă simt bine, mă simt cumva mângâiată, e un loc pe care aş vrea să-l păstrez cât mai curat şi mai bun, în suflet. Eu mă întorc destul de des în ţară, în Timişoara mai am o parte din familie şi socrii. Cu foarte mare drag mă întorc în România pentru un timp destul de clar definit.

Pe de altă parte, viaţa în România mi se pare destul de brutală, îmi amintesc de o scenă foarte urâtă în care o vânzătoare ne-a aruncat restul de bani pe stradă, în faţa ghişeului, pentru că am întrebat-o eu prea mult. Aici sunt tot felul de reguli pe care eu nu le ştiu, nu le mai ştiu sau de fapt nu le-am ştiut niciodată.

În principiu, România e şi va rămâne pentru mine un loc de unde să pot să mă inspir foarte bine, să iau poveşti şi să aduc înapoi poveşti.

Ce înseamnă fuga pentru tine?

Plecatul, fuga, rămânem, nu rămânem – astea sunt lucruri cu care am crescut, care i-au preocupat în primul rând pe ai mei şi după aceea, bineînţeles, şi pe mine. Prima mea ieşire în Vest a fost când aveam 7 ani. Nu o să uit niciodată luminile care m-au întâmpinat, parcul de la Prater din Viena. După ce m-am întors a rămas, aşa, în mine un fel de dorinţă extrem de copilăroasă, dar foarte puternică, de afla mai mult ce înseamnă să trăieşti acolo. Părinţii mei, mai ales tatăl meu, îşi dorea foarte tare să plecăm, aşadar primul lucru pe care l-am făcut în 1990 a fost să plecăm. Nu suntem o familie care a încercat să fugă înainte de 90, dar eram continuu înconjuraţi de poveşti dintr-acestea.

Cum găseşti subiectele pentru scenariile tale? Este vorba mereu de ceva care te nelinişteşte, te tulbură?

Subiectele scenariilor – uneori le caut, alteori ele mă caută. La Apele tac, de exemplu, aşteptam o povestire de tipul acesta şi în paralel a venit tocmai povestirea unui prieten de familie. Deja făcusem foarte multă cercetare pe tema asta, dar aveam nevoie de ceva foarte uman. În principiu, un subiect trebuie să fie foarte aproape de mine, într-un anumit aspect, nu trebuie să fie o experienţă pe care eu s-o fi trăit.

Sentimentul acela de panică, impresia că maşina poate fi un loc extrem de claustrofobic, un loc din care poate nu mai poţi să ieşi cu viaţă, un sentiment de completă neputinţă, în care nu mai eşti deloc tu, nu mai domini tu momentul, ci domină altcineva – astea sunt toate sentimente pe care le cunoaşte toată lumea şi prin această cunoaştere îmi este mai uşor să scriu decât despre ceva care nu ar avea deloc de-a face cu mine.

Obişnuieşti să citeşti scenarii scrise de alţii?

Îmi place extrem de mult să citesc scenariile altora, îmi place să citesc scenariile prietenilor sau colegilor, dar şi a oamenilor pe care nu îi ştiu. Lucrez în paralel ca şi lector la o staţie de televiziune. Iar după sau chiar în timp ce citesc îmi imaginez feţele, trăsăturile celor care scriu povestea. Mă inspiră şi cred că e foarte important să nu înoţi tot timpul în aceeaşi baltă, balta care e propriu-zis a ta. Trebuie să mai vezi ce fac alţii.

Povesteşte-ne despre întâlnirea ta cu Cristian Mungiu.

Pe Cristi Mungiu l-am întâlnit în 2003 la Berlinale, la Talent Campus, căutam pe cineva cu care aş putea să aplic la competiţia de atunci pe care, până la urmă, am şi câştigat cu Bucureşti-Berlin, Berlin Today Award. Cristian a fost foarte deschis. Eu am scris scenariul, i l-am trimis, m-a ajutat, am rescris împreună. Cu toate că momentele de întâlnire faţă în faţă nu au fost foarte multe şi lungi, au fost intense. Colaborarea dintre noi a fost foarte bună, m-a inspirat. Pe atunci el avea cu 12 ani mai mult de experienţă decât mine şi nu aveam nimic altceva decât de învăţat de la el.

Concret, după ce am rescris scenariul şi a venit cu idei pe care eu le găsesc foarte bune, m-a ajutat cu filmările, partea din Bucureşti, el a organizat totul şi Mobra a fost casa de producţie care a făcut service production.

Îi ştiai bine dinainte pe actorii cu care ai lucrat – Dan Condurache, Ana Ularu, Toma Cuzin, Andi Vasluianu?

Cu fiecare am o poveste în parte. În principiu, atunci când scriu scenariul încerc deja să am o viziune pentru cine scriu.  Pe Andi Vasluianu îl văzusem deja, iar pe Toma Cuzin nu-l ştiam şi am căutat destul de mult. Eu aveam nevoie de un actor care, speram eu pe atunci, să fie germano-român, sau poate chiar să vorbească fluent germana. Pe Cuzin l-am văzut la probă, dar e de fapt propus de Bogdan Dumitrache, cu el am făcut castingul.

A fost o propunere extraordinar de bună, Cuzin era tot ce aveam nevoie: aspru, dur şi lovit de viaţă. Putea să arate toate acestea foarte plastic. Şi mai ales mi-a plăcut mult layer-ul acela sub asprime – un om cu suflet, un bonom, care a trecut prin foarte multe şi îi e foarte greu până când se deschide.

Apele tac a avut premiera la Berlinale în 2011. După un an ne poţi spune ce ţi-a facilitat această participare – sub formă de contacte, colaborări etc.?

La un an şi o lună de la acea premieră de la Berlinale care a fost, în definitiv, pentru mine o situaţie de excepţie, pot să spun că am învăţat foarte multe. Filmul a rulat în foarte multe festivaluri şi e o bucurie în sine să vezi cum filmul e apreciat în ţări atât de diferite. Sunt şi fericită, dar simt şi o melancolie pentru că nu am deloc siguranţa că pot să repet Apele tac. Am fost cu filmul în Mexic, China, la un festival în Franţa în seara proiecţiei filmului au fost peste 1300 oameni. În total, filmul a participat la 200 de festivaluri.

Pe de altă parte, starea aceea de excepţie din timpul unui festival te poate face foarte dependent, pot să rămâi în starea aceea ca pe un drog în care te întâlneşti numai cu oameni frumoşi, deştepţi şi interesaţi, dar asta nu îţi scrie următorul scenariu. Îţi trebuie o continuă grijă, concentrare şi disciplină.

Care sunt planurile tale pentru 2012? Ai început să lucrezi pentru primul tău film de lungmetraj?

Lucrez acum la draftul 3 al scenariului meu de debut în lungmetraj. Povestea este o întâmplare a tatălui meu, în vara anului 1968. Este vorba de o familie care pleacă pur şi simplu în concediu, în Germania de Est (pe vremea aceea RDG). Intră ruşii în Praga şi ei nu se mai pot întoarce înapoi prin Cehoslovacia pentru că drumul e blocat. Rămân acolo într-un lagăr şi până la urmă li se face rost de o viză de tranzit de 48 de ore prin RFG, adică prin mijlocul Războiului Rece. Complet nepregătiţi, ei în 48 de ore trebuie să ia această decizie dacă să rămână în RFG, dacă să-şi schimbe toată viaţa. Aceasta este povestea tatălui meu şi sper mult de tot să filmez undeva în 2013.