Viața și educația-n State sau cum s-ajungi acasă cu poliția

0
157

IMG_1517

Autor: Ioana Țurcan

Ioana Țurcan studiază producție de film și regie la Syracuse University College of Visual and Performing Arts din Statele Unite, cu o bursă la master. E în campus de mai mult de două luni și a aflat deja cum e cu bibliotecile non-stop, cum arată o universitate relaxată și cum poți ajunge cu poliția acasă, la cerere.

Am ajuns în Syracuse înainte s-ajungă studenții locali. Mi s-a părut un orășel frumos, verde și liniștit pe care-l alegi când faci o cercetare de doctorat pe la 60 de ani. Însă când au ajuns studenții, mai ales cei de la licență, nu mai puteam dormi de-atâtea petreceri.

Știam că viața-n State nu e roz, de fapt. Așa că în prima săptămână când a-nceput să plouă, eu zgribuleam fără plapumă, dormind cu cât mai multe haine și învelindu-mă cu fulare. Banii mei se plimbau inaccesibili de la o bancă la alta. Iar eu, deh, nu am apelat la nimeni, pentru că fiecare are grupul lui deja. Nu cred că am nici acum foarte mulți prieteni americani, pentru că pur și simplu străinii sunt mai deschiși. Te ajută cu drag, dar de acolo și până la a ieși cu ei în weekend e cale lungă. Mulți rămân în confortul lor și dacă își fac prieteni noi trebuie să fie aduși de cineva în gașca lor. Când vii singur, ca fiu’ ploii, e și mai greu.

Încă nu am reușit să ne strecurăm la petrecerile faimoase din afara campusului. Nu că nu am avea trăsături de nivel licență, ci pur și simplu pentru că noi, cei de la master, avem prea multe haine groase pe noi. Am constatat asta la ultima noastră reuniune. Purtăm pulovere pentru că e toamnă și suflă vântul. Dar cei de la licență, mai ales fetele și mai ales seara, sunt ca la ștrand. Le e frig, dar cred că aici pielea de găină are o frumusețe aparte.

Ce e frumos și de respectat e că la cursuri oamenii se îmbracă decent. Dacă acasă nu recunoșteam profii de studenți, pentru că toți păreau ca la nuntă, aici e exact invers. Toți merg la cursuri mai ceva ca în liceu. Rar e cineva cu haine prea „mici” sau în șlapi și nicidecum cu machiaj. Pe străini îi ochești cel mai repede, pentru că ei țin mai puțin la ce se poartă.

Totuși, nu o să mă pot obișnui curând cu plasatul picioarelor pe masă la bibliotecă. Nici cu ieșitul de la ore ca să-mi iau un burger și să mă întorc să îmi torn sticla de ketchup pe el, în timp ce proful critică aprins un proiect. Dar evident că m-aș obișnui ca proful de desen să comande pizza pentru toată clasa când îi este foame și să vină cu un mic casetofon cu boxe la care să ascultăm muzică în timp ce creăm ce ne mai coace mintea.

În ceea ce privește educația, că doar ăsta e subiectul principal, fiecare face ce dorește. Ai un profesor responsabil de tine și cursul lui e obligatoriu. În funcție de pregătirea pe care o ai sau nu, îți alegi cursurile, evident, din domeniul tău. Dar asta nu te limitează să iei alte cursuri de la alte departamente sau colegii. Îți faci propriul sistem personalizat de educație, pentru că ai aproape toate resursele ca să te dezvolți cum poftești.

Pentru master, minimum de cursuri e trei ca să fii considerat full-time. Iar maximum e patru, ca să mai poți face și altceva cu viața ta, iar profii chiar țin ca studenții să iasă și să socializeze. Și eu țin la asta, dar aici se socializează la extrem, așa că mi-am luat cinci cursuri. Cele care nu sunt de nivel master trebuie semnate de profesor și trecute ca studiu independent ca să fie luate în considerare la absolvire (asta dacă se ajunge așa departe).

IMG_1460

Noi suntem 6 în anul I la master (Argentina, Laos, India, Italia, Marea Britanie și România). Nu ne vedem toți decât la cursul obligatoriu și asta ne ajută să colaborăm cu alte departamente și secții. De exemplu, la Storyboarding, o să ai ca regizor un „illustrator” ce o să realizeze grafic toate cadrele dinainte de-a intra în producție. Eu încerc să fac animație așa, numai ca să lucrez mai mult. Avem mulți invitați ce iau parte la cursuri, cum ar fi cel care face storyboard-ul pentru American Dad, sau cineaști cu care se ia prânzul la școală într-un grup restrâns.

Cărțile se împrumută pe un an și, ca să-mi umplu rafturile când simt că e geanta prea grea, hop o carte, două. Sunt curioasă dacă ajung la limita de 500 de cărți împrumutate într-un an. Evident că, dacă nu au ceva, deși pare imposibil cu două mari biblioteci și una cu cinci etaje cu câte un etaj pe domeniu, ți se vor aduce cele necesare de la altă bibliotecă.

Pentru VPA (Visual and Performing Arts sau Hogwarts-ul nostru), există un etaj special cu o cameră și mai specială unde fiecare poate viziona filme individual, având la dispoziție 82.000 de filme. Sau poți avea acces la orice sală de cinema când nu sunt cursuri. Toate încăperile sunt pe bază de cartelă și poți viziona până dimineață. Nimic nu e închis, nici măcar studiourile de post-producție. Doar încăperile de sunet, studio foto, developare și ADR necesită o cerere de acces pe care o completezi o dată pe semestru. Internet și încărcătoare de telefone sunt puse la dispoziție peste tot și m-am gândit să fac economie, doar nu am nevoie de tehnologie acasă. Îți poți accesa contul de pe orice calculator și încăpere ca să verifici note, cursuri, cerințe, etc. Biblioteca e deschisă 24 de ore, mai ceva ca spitalul, și câteodată mă întreb de ce plătesc chirie.

Se-organizează tot timpul evenimente pentru absolut orice ar putea fi informativ, cum ar fi care sunt nivelele de otrăvire cu alcool. Dar de obicei se servește înghețată sau se pune de-un grătar în curtea școlii.

IMG_1585

La-ntâlnirile cu studenții internaționali e cel mai frumos. Se servește cina în fiecare vineri și se discută probleme culturale și de schimbare de mediu. Te ajută să înțelegi cum oamenii vor ce nu au și cât de departe pot merge. Unii de prin alte țări își toarnă înălbitor pe piele ca să fie mai „frumoși” și să se poată căsători mai ușor, iar la noi se moare prin solare ca nu cumva să avem piele albă iarna.

În caz că e nevoie să te recreezi, te poți alătura oricărei echipe sportive sau de dans sau de orice nu credeai că există. Săli de orice și pentru toată lumea deschise până-n noapte. Ce mai? Timp să ai și organizare ca să le faci pe toate. Eu am impresia că doar film nu fac, pentru că am acces la prea multe lucruri pe care mi le doream.

Am mers la târg pentru asta, ca să fiu sigură că nu ratez nimic. Când o domnișoară mi-a zis c-ar trebui să mă alătur clubului de dans de societate pentru că acolo fetele se îmbracă precum prințesele, am decis că o să merg la box. Încă nu mă țin mușchii și șchiopătez de-o săptămână, dar sper să se remedieze curând.

Iar cu serviciul poliției de-a te aduce acasă nu ar trebui să mă îngrijoreze nimic. Dacă e prea târziu, adică 9 seara, sau ai o problemă și nu te simți în siguranță (sau te dor mușchii – cazul meu) poți suna la poliție ca la taxi. Pare pămpălău și mi-ar fi rușine să fac asta, dar nu zic că n-am avut emoții pe drumul spre casă. În cele două luni de când sunt aici au avut loc două incidente și s-au furat bunuri. Oricum ar fi, chiar dacă te însoțește alcoolemia, te duc ei cu drag acasă decât să deranjeze ambulanța, mai ales că zilele din săptămână sunt singurele în care au odihnă. În weekend circulă ambulanțele ca-n București când e caniculă. Doar nu degeaba universitatea a fost onorată cu titlul de cea mai petrecăreață universitate din toată America.

Omul când primește-un titlu trebuie să-nvețe să-l și păstreze!

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here