Berlin 2015. Un basm de Werner Herzog

0
152

queen-of-the-desert

CORESPONDENȚĂ DE LA BERLIN. La Berlinală sunt peste 400 de filme, dintre care peste 140 de premiere mondiale (despre care nu ai voie să scrii nimic până la începutul galelor oficiale), nenumărate secțiuni, dezbateri și Q&A-uri. Marketul european duduie de proiecte și deal-uri, cozile la casele de bilete sunt fără sfârșit, e plin ochi de lume prin cinema-uri, în tot orașul.

În toată avalanșa asta de filme trebuie să încerci să îți croiești un drum, să găsești un sistem. Așa că eu m-am decis pentru filmele din competiție, mai ales că Aferim! al lui Radu Jude e și el pe lista cu pricina. Dacă reușesc după trei filme de competiție pe zi să mai prind și unul-două din Panorama (unde e și filmul lui Tudor Giurgiu, De ce eu?) mă declar un om încântat. Două sau trei zile voi fi în European Film Market, deci nu am cum să merg la film, dar dacă mai apuc vreo selecție de filme scurte, o să mă simt ca și cum Berlinala mi-ar tot face cadouri.

După deziluzia cu filmul de deschidere, Nobody Wants the Night (regia Isabel Coixet) am mai trăit una, dar un pic mai dulce. De data asta, măcar, imaginea nu m-a lăsat chiar rece. E vorba de cel mai recent film al lui Werner Herzog. Am înțeles că prin filmul ăsta a ales o nouă abordare filmică, că a turnat prima scenă erotică din cariera lui, am priceput că a făcut un film de Hollywood, dar chiar așa de însiropat și la Hollywood pică greu.

The Queen of the Desert spune povestea exploratoarei și scriitoarei Gertrude Bell (Nicole Kidman), a istoriei ei de amor frânt din tinerețe cu diplomatul Henry Cadogan (James Franco) și mai încolo – după câteva afundări în deșert, de o frumusețe de necontestat –a pasiunii pentru șarmantul și însuratul Charles Doughtey Wyley, jucat de Damien Lewis.

Personajul lui Gertrude Bell e inspirat din realitate, scrisorile trimise de iubiți unii altora există, unele fapte sunt bazate pe evenimente reale, însă filmul lui Herzog se duce prea departe în tărâmul basmelor și al legendelor cu prinți și prințese impecabile. Se spune că Gertrude Bell era un fel de Lawrence al Arabiei feminin, nu pun la îndoială asta. Caracterul ei explorator sunt convinsă că era ieșit din comun în epoca ei, însă, din păcate, personajul interpretat de Kidman rămâne tern, opac, șters. Da, e o femeie frumoasă, blondă, are păr de Ileana Cosânzeana, ten translucid, priviri uneori ghidușe și foarte amorezate (ba țin să și cred că unele femei se mai poartă așa sub vâltoarea pasiunii), însă oricine ar pleca în deșertse mai și șifonează din când în când, mai are măcar niște nisip în ochi, nu e constant într-o stare de superb nealterat.

Iar bărbații ce-i cad pradă farmecelor mai nădușesc și ei uneori, mai obosesc, se mai încruntă, poate chiar enervează. Ei nu, cu regina asta din deșert nu e chip să te superi, dacă te înamorezi de ea. Altfel, reușește că calce pe bătătură câțiva oficiali din epocă – filmul începe cu o mică trecere în revistă a amintirilor câtorva bărbați nu tocmai impresionați de ea. James Franco însă e iremediabil cucerit, recită, descifrează, face jocuri de magie (Herzog a mărturisit la conferința de presă că le-a învățat de la fiul lui). Tonul filmului e dulce la superlativ, cu sunete de viori și alte instrumente cu corzi care dau și ele apă la moară basmului.

Există inclusiv o scenă a sărutului undeva pe un turn, în deșert (repet, imaginile sunt superbe, jos pălăria pentru cameraman și pentru viziunea lui Herzog când vine vorba de spațiu). Însă, când să apuce Franco să o sărute pe Kidman, un vultur îi sperie și îi alungă undeva mai în vale, într-un decor breathtaking (detaliul de atmosferă e că vulturul și stăpânul lui au fost găsiți în deșert de echipa lui Herzog și că la filmare a ciupit-o pe Kidman). În momentul ăsta de romantism greu de dus mi-am zis să încerc să îmi aduc aminte, să îmi imaginez cum aș fi vizionat filmul ăsta dacă aveam 7 ani. Hai 9. Oare nu oftam emoționată? Oare nu zâmbeam tâmp, dar fericită? Oare nu fugeam să îmi fac rost de un poster să mi-l lipesc lângă pat?

Și acum, la Pe aripile vântului – că tot a rulat pe 35 mm în Berlinală vineri seara – oftez, ba mai că vărs o lacrimă când îl văd Rhett Clark Gable Butler strângând-o în brațe pe ochi-de-smarald Scarlett Vivien Leigh O’Hara. Și nu mi-ar fi părut rău ca fiica mea fictivă să suspine și ea la povestea romantică înscenată de Herzog cu Franco, Kidman și Lewis. Dar tare mi-e că nu i-a ieșit. Vreau să merg la film să fiu cucerită și îndrăznesc să cred că Herzog pe undeva asta și-a dorit. Să facă un statement old school cu povești de iubire năvalnice, cu oameni aventuroși, blagosloviți de soartă pe alocuri (ca să pleci în deșert cu cămilele, să cari brocarturi și aparate foto după tine, anno 1920, îți trebuie o oarecare avere), cu oameni pătrunși de idealuri, prinși în vâltoarea unor trăiri ce-i consumă etc.

Însă placa asta a expirat de mult, iar filmul vrea „să te facă” doar prin imagini superbe, vorbe dulci, priviri languroase și bărbați chipeși (dar ușor ridicoli – îmi pare rău, de Franco chiar îmi place, dar nu-i șade bine în costum de diplomat, recitând poezii și făcând pe cuceritorul; Lewis e cuceritor oricum, iar Pattinson în rolul lui Lawrence of Arabia e cel puțin amuzant. Când a apărut pe ecran, s-a râs înfundat în sală. Mie mi s-a părut că turbanul/baticul de pe cap îi e incomod și că privește ușor jenat în jur). Nu e nimic dincolo de suprafața asta lucitoare.

Mai e o scenă în film care se pare că nici nu a fost în scenariu, însă Nicole Kidman și-a dorit-o atât de mult încât Werner Herzog i-a îndeplinit dorința. „Trebuie să fac o baie în deșert. Vreau să fac o baie în deșert”, a povestit Herzog că i-ar fi spus Kidman. Zis și făcut. Scena e și ea o frumusețe în sine – lui Kidman i se văd sânii prin cămașa transparentă și fină peste care își toarnă delicat apa într-o cadă, în jurul căreia stau la odihnă cămilele. Kidman se spală delicat pe păr, privește gânditoare în depărtare. Nu pun la îndoială faptul că experiența în sine pentru Kidman, pentru întregul crew, de altfel, trebuie să fi fost de neuitat.

„M-am gândit că o femeie din acei ani, care merge să trăiască astfel, trebuie să fie o persoană deosebită, ieșită din comun, și mă bucur că am avut șansa să explorez acea porțiune din viața ei”, a spus Kidman la conferință. Doar că, în urma acestei explorări, n-a ieșit decât un basm tras de păr în care Gertrude Bell s-a pierdut cu totul.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here