Alex. Leo Şerban o iubea pe Marylin, iubea Toscana, scoicile gătite de el la Cannes, Lou Reed, Leonard Cohen, dimineţile, Robinson Crusoe, Hitchcock,  micsandrele sălbatice, teribiliştii, vechiul Bucureşti şi o sumedenie de alte lucruri mari&mărunte pentru care a rămas în inimile celor care l-au cunoscut.

Şi pentru că nimeni nu va putea scrie despre alş mai bine decât a făcut-o el, am selectat câteva fragmente din cartea „Dietetica lui Robinson”, publicată în 2006 şi în care pledează pentru clipa trăită la maxim cu minimum de resurse – hedonismul minimalist. La lansarea acestei cărţi, în subsolul unei case vechi din Bucureşti, am mâncat supă, am băut vin şi am plecat cu senzaţia că tocmai cunoscusem unul dintre cei mai frumoşi oameni din viaţa mea.

 

Sunt născut (într-o duminică) pe 28 iunie 1959, la Bucureşti. Rac, aşadar. Cu ascendent Berbec. Şi Mistreţ / Porc de pământ.Măr etc. Dar această harababură de animale şi fructe nu cred că explică prea mult de ce-mi place Cinemaul, aşa că o s-o iau „familial”: cred că cinefilia îmi vine de la o bunică maternă, o mare consumatoare de filme hollywoodiene din anii ’20-‘30’-40’ şi ’50. Mergeam împreună la cinema; de câte ori murea cineva pe ecran, mă trăgea de mânecă şi îmi spunea: „Nu mor de-adevăratelea – doar se prefac!” Sigur că-mi „omora” bucuria, dar în acelaşi timp – în acest fel – am pătruns esenţa Cinemaului: simulare&manipulare… În familia noastră, eram arondaţi pe genuri: bunică-mea – amatoare de musicaluri şi comedii, maică-mea – de thrillere, eu – de de toate. Şi recunosc cu mândrie că am rămas un „generalist”: nu fac distincţii/valorizări în funcţie de genuri. De aici, şi iritarea care mă încearcă atunci când „snobimea” strâmbă din nas la o bună comedie/ film cu gangsteri/ extratereştri, pentru că i se pare de bonton să se extazieze numai la Tarkovski sau Kieslowski! Ce trebuie ştiut este că nu există autori „egali” de la un capăt la altul al filmografiei lor., producători de capodopere pe bandă rulantă, ci doar: 1. filme bune şi 2. filme proaste: marii autori nu fac (doar) 1, după cum nici simplii „meseriaşi” nu fac întotdeauna (doar) 2; este singura axiomă valabilă în Cinema.

*

Dacă ar lua foc toate peliculele din lume şi aş avea posibilitatea de a salva una singură, aş alege Vertigo (1958) de Hitchcock. Pentru că este cel mai elegiac film al „maestrului suspansului” – un poem ascuns în miezul unui thriller. Dar m-aş topi de dorul altora 15-20…

*

Dacă ar fi să fac ceva nebunesc, aş merge până la a „cumpăra” un film (negativul unicat) şi a-l ţine doar pentru mine… L-aş arăta doar prietenilor apropiaţi, ca un Picasso închis într-un seif…

*

Am momentele mele de depresie, ca orişicine, dar prefer să le ţin departe de „manifestările publice”, altminteri ar însemna să intru în corul general al văicărelilor – şi, dacă detest ceva, este colectivismul. Sub orice formă!

*

Memoria mea nu vrea să renunţe la clişeele de desene animate: ştiu că exista o grădină în curtea vecină, la care noi nu aveam acces, ştiu că exista o casă cu frontoane, ale cărei trepte coborau în acea grădină, ştiu că exista o fată, poate Roxana… treizeci şi patru de ani mai târziu, acestea nu mai au decât consistenţa câtorva picături de gelatină undeva în spatele ochilor mei. Mister? Din belşug: sunt dintre cei care, trăind cu gândul în vechiul Bucureşti, supravieţuiesc în continuare racordat la balonul de oxigen pe care îl constituie amintirile mele.

*

„Intram în al cincisprezecelea an al vieţii mele, pierzând darul miraculos de a vedea lucrurile aşa cum nu sunt”. Această frază din „Le visionnaire” de Julien Green m-a urmărit multă vreme. Ca şi Manuel, eroul său, trăiam într-o realitate paralelă şi secretă pe care mă străduiam să o prelungesc cât mai mult, conştient şi convins că la nuit est plus belle que le jour, et à la lumière du plus spirituel des astres, la vie la plus banale devient une aventure... Mai puţin precoce decât Manuel – sau poate mai leneş, mai îndărătnic -, la douăzeci de ani, eram încă dependent de dragul trăirii cu capul în nori, cu reveria drept pavăză şi tenebroase închipuiri în chip de blazon.

Autocolant

(…)

Dar eşti teribilist?

Am fost: când eram liceean, mergeam la concertele de la Ateneu la costum negru, papion, tenişi albi, un ciorap verde şi unul roşu (am văzut mai târziu că Hockney fumase deja moda asta…) Ah, şi o insignă cu Mao la rever! „Rima” cu şoseta roşie şi cu monoclul.

Şi eşti mândru?

Mi se pare corect, de bine ce-am bifat această trăsneală la timp… Teribilismul e ca pojarul: trebuie să-l faci măcar o dată în viaţă – preferabil în copilărie. Acum, teribilismul meu a trecut la the next level: din îmbrăcăminte, în straturile de adâncime. (Alea care sunt).

OK – next level: propuneri teribiliste?

Aş construi o „rezervaţie bio-degradabilo-culturală” în care aş închide toţi indivizii fără umor.

*

Întrebarea ar fi, deci: Se poate trăi fără Stil? Şi răspunsul: Sigur că se poate, dar e păcat…

Pentru un dandy, întrebarea nu este: E bine să ai stil, ci: cum să fii (un) Stil? Nu mă consider un dandy, dar trebuie să recunosc că întâlnirea mea, absolut întâmplătoare, în 1999, pe o străduţă din East Village (New York) cu un redactor de modă de la Time Out – o japoneză micuţă cu un aparat miniatural -, care m-a fotografiat pe loc şi m-a pus să completez un chestionar (poza şi comentariul au apărut în numărul din 4-11 noiembrie al aceluiaşi an; „Cum vă definiţi stilul?” suna una dintre întrebări; „Casual with a difference” – răspunsul meu) a însemnat, pentru mine, echivalentul celor „15 minute de faimă”: de nimic n-am fost mai mândru, în tot ce făcusem pân-atunci şi de atunci încoace.

*

Cum poţi ajunge la Stil? Întâi de toate printr-un individualism calm dar ferm, dezbărat de remuşcările moralei comune. Apoi, printr-un fin răsfăţ de sine – cultivând unicatul care eşti. Şi, mai ales, prin selecţie: a trăi frumos presupune a şti să arunci ce e de prisos. Dietetica nu vizează abundenţa, excesul, luxuria iraţională, ci tocmai „disciplinarea” lor prin eleganţă şi discernământ. Dieteticianul nu este un maximalist hedonist, ci un hedonist minimalist. (După cum nu este – şi nu poate fi – un „ecologist”, decât al propriului eu; un individualist ecologic şi nu un ecologist colectivist… ) El face „topuri”, răspunde la „chestionarul lui Proust” etc. – cu alte cuvinte, primeneşte întruna „cuferele” sale.

*

Ce vom scrie, aşadar pe Cufărul nostru?

Întâi de toate,

Luxe, calme et volupté,

Cu conştiinţa secretă a faptul că doar noi – Robinson& cu mine – vom fi cunoscut, temeinic, aceste realităţi.

Şi, apoi – toate celelalte…

*

De ce nu sunt consensual

Pentru că un consens este o dictatură soft, iar eu prefer anarhiile hard.

Pentru că atunci când sunt de acord cu mine mă simt bine iar apoi, din fericire, mă sperii.

Pentru că, dacă toţi ar gândi ca mine, m-aş sinucide.

Pentru că – invariabil – contrarietăţile mă stimulează, iar consensul mă pleoşteşte.

Pentru că eu chiar cred că oamenii au nevoie de enervări ca să nu încremenească.

Pentru că a încremeni în bucurie, pace şi-nţelegere este un coşmar din vată de zahăr.

Pentru că gustul mulţimilor este o contradicţie în termeni.

Pentru că adulaţia colectivă a Binelui mi se pare la fel de periculoasă precum cultivarea micului Rău individual.

Pentru că o nişă e mai cool decât o catedrală.

Pentru că nici noaptea nu este acelaşi lucru cu ziua – sau invers.

*

Mi-am scris primul testament pe când aveam 18 ani. Pe vremea aceea nu prea aveam ce să las (era „vremea lui Ceauşescu”), aşa că testamentul meu consta în instrucţiuni clare în privinţa funeraliilor: în mod obligatoriu, trupul urma să fie incinerat (şi nu înmormântat), sicriul urma să fie acoperit, lumea (puţină, oricum: doar membrii familiei şi prietenii foarte apropiaţi) ar fi trebuit să aducă numai un tip de floare (am uitat care…), iar ceremonia funebră s-ar fi desfăşurat având ca fundal sonor piesa Good Night, Ladies a lui Lou Reed („Good night, ladies / Ladies, good night/ It’s time to say good-bye”).

Da, ştiu ce-o să spuneţi: testamentul unui dandy. Numai că eu habar n-aveam – la vârsta aia – ce e un „dandy” şi singurul dandy pe care îl ştiam fără să ştiu că e un dandy era (d) Andy (Warhol): nu cred că de la el luasem chestia cu funeraliile.

(…)

În ce mă priveşte, pregătirile pentru „trecerea dincolo” (pardon: „Dincolo!”) au suferit, în timp, câteva cosmetizări necesare. (…)

4. în fine, ştiu – acum – şi ce flori vreau să fie aduse la catafalc: micsandre sălbatice. Ştiu şi că sunt greu de găsit. Dar sunt florile mele preferate. Abia atunci se va vedea cine m-a iubit cu adevărat şi cine nu; 5. iar dacă nu şi nu, chiar nimeni nu poate găsi acele flori blestemate (cresc mai mult în Franţa, în regiunea Provence…), atunci vreau să fie adusă câte o poză – oricât de mică, indiferent de unde luată, alb-neagră sau în culori – cu Marylin. Hai, că nu e greu, dacă mă gândesc numai câte poze cu Marylin există… (Sfatul meu: colecţionaţi DE ACUM!)

*

Există un paradis al contemplaţiei, se numeşte Italia. Iar Toscana este parterul acestui paradis.

*

Visez la o dietă artistică – ceea ce am numit „l’esthétique du peu” – care să reaşeze Lumea aceea pierdută, ca o esenţă tare, în flacoane miniaturale: nu romane, ci povestiri; nu poeme, ci haikuuri; nu eseuri săţioase, ci un şir de aforisme.

Mărturisesc – pledoaria mea pentru această „esthétique du peu” este, cumva, pro domo. Sunt argumentele unui leneş şi ale unui epicurian. Mi-ar plăcea să citesc tot mai puţine „pagini multe”, lăsându-mi timp să contemplu clipele irepetabil-desfătătoare ale vieţii-pur-şi-simplu; iar apoi, să le regăsesc în propriile-mi amintiri – file dezordonate, antologii ale clipei… Când mai au timp să le observe, aceste clipe, scribii maniaci ai Literaturii-împotriva-Vieţii?!

*

Chestionarul lui Proust

1. Principala mea trăsătură

Inconsecvenţa.

2. Calitatea pe care doresc să o întîlnesc la un bărbat

Politeţea.

3. Calitatea pe care o prefer la o femeie

Cochetăria.

4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei

Mă suportă.

5. Principalul meu defect

Pedanteria.

6. Îndeletnicirea mea preferată

Privitul filmelor.

7. Fericirea pe care mi-o visez

Tot timpul din lume.

8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire

Munca în uzină, la o linie de asamblare.

9. Locul unde aş vrea să trăiesc

La parterul paradisului, adică în Toscana.

10. Culoarea mea preferată

Verdele închis.

11. Floarea care-mi place

Micsandra sălbatică.

12. Pasărea mea preferată

Vrabia (pentru că visează).

13. Prozatorii mei preferaţi

Sei Şonagon, Henry James, Lewis Carroll, Joyce, Proust, Hesse, Beckett, Borges, Nabokov, Mandiargues.

14. Poeţii mei preferaţi

Poeţii metafizici, Mallarmé, Trakl, T.S. Eliot, Arghezi, e.e.cummings, Ungaretti, Ashbery.

15. Eroii mei preferaţi din literatură

Robinson Crusoe, D’Artagnan, Stephen Daedalus, Marcel, Narziss & Goldmund.

16. Eroinele mele preferate din literatură

Fedra (lui Racine), Mme de Merteuil, Mme Arnoux, Alice (in Wonderland), Miss Marple, Holly Golightly.

17. Compozitorii mei preferaţi

Preclasicii, Bach, Wagner, Bartok, Cage (4’33”),Bernard Herrmann, Nino Rota, L. Cohen, Gainsbourg.

18. Pictorii mei preferaţi

Velásquez, Picasso, Miro, Klee, Bacon, Warhol, Twombly, Hockney.

19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală

Jules Verne, Neil Armstrong, Bill Gates, Prima Clonă Umană.

20. Ce urăsc cel mai mult

Trădarea.

21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere

Bunătatea.

22. Cum aş vrea să mor

Într-un cataclism planetar.

23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă

Adulterul şi bîrfa.

24. Deviza mea

„Minimum de efort, maximum de efect”.