Peste 50 de documentare, şase secţiuni denumite creativ, cinci cinematografe şi două masterclass-uri de neratat, cu Jon Bang Carlsen şi Andy Glynne. Aproape tot ce are de oferit Festivalul One World Romania, între 11 şi 17 martie, ar merita bifat.
Filmele alese pe sprânceană de regizorul Alexandru Solomon sunt dintre cele mai recente şi mai „traficate” producţii prin festivalurile de profil. Iar denumirile secţiunilor sunt o plăcere în sine: Ura dăunează grav sănătăţii, Diz/Abilităţi, Cine pe cine manipulează?!, Dreptul şi strâmbul, Revoluţie zi de zi şi Romanul adolescenţei.
Festivalul debutează luni seară, 11 martie, de la 19.30, la Cinema Patria din Capitală, cu filmul Ce mică e lumea, în regia lui Marcel Barrena, un documentar urmăreşte călătoria unui tânăr de 20 de ani din Barcelona până în Noua Zeelandă: 30.000 km, 200 zile şi 20 de euro în buzunar.
De marţi, 12 martie, încep proiecţiile din cele cini cinematografe – Eforie, Corso, Union, Sala „Horia Bernea” a Muzeului Naţional al Ţăranului Român şi Cinema Elvira Popescu, al Institutului Francez. Programul complet poate fi consultat aici.
Iată câteva dintre filmele şi întâlnirile care n-ar trebui ratate la One World Romania:
The Act of Killing, regia Joshua Oppenheimer
Un film năucitor, greu de uitat. „E interzis să ucizi. În consecinţă, toţi criminalii sunt pedepsiţi cu excepţia celor care ucid în grupuri mari şi în sunet de trompete”, spune motto-ul filmului. În Indonezia, crimele comise în cei 32 de ani de guvernul militar condus de Generalul Suharto nu au fost niciodată pedepsite sau măcar judecate. Naraţiunea oficială a glorificat genocidul anilor 1965-1966, când aproape un milion de presupuşi comunişti au fost omorâţi de către miliţiile însetate de sânge.
Filmul explorează acest capitol neatins al istoriei Indoneziei invitând un grup al foştilor „ucigaşi de comunişti” să refacă acţiunile lor criminale în stilul filmelor care i-au inspirat. O examinare suprarealistă, epuizantă emoţional, a atrocităţii umane.
The Punk Syndrome, regia Jukka Kärkkäinen şi J-P Passi
Documentarul urmăreşte viaţa cotidiană a membrilor formaţiei finlandeze Pertti Kurikka’s Name Day. Punker-ii au sindrom Down şi un retard mental, dar asta nu-i împiedică să cânte bine şi să aibă umor. Regizorii înregistrează candid şi empatic turneele, concertele, spaimele, conflictele, vieţile amoroase şi ciocnirile celor patru bărbaţi – Kari, Pertti Sami şi Toni – încântători, dar perpetuu nepotriviţi în context.
Odessa, regia Florin Iepan (avanpremieră)
Măcar şi pentru controversa iscată la ediţia de anul trecut, când regizorul Florin Iepan a provocat o dezbatere la Noul Cinematograf al Regizorului Român pentru a folosi imaginile în documentar, nu trebuie ratată co-producţia româno-germană Odessa. Filmul documentează masacrul din octombrie 1941, în care 22.000 de civili, majoritatea evrei, au fost arşi de vii de către soldaţii români, în Odessa. Se anunţă, potrivit organizatorilor, „o investigare sarcastică a mecanismelor care au dus la acest tip de exterminare etnică. Iepan încearcă să detecteze dacă aceste mecanisme se pot regăsi şi în România prezentului”.
Autoportret în cătuşe/ Autapartret u naruchnikah, regia Viktar Dashuk
Unul dintre cele mai paradoxale personaje ale ediţiei, după cum anunţă organizatorii. Fost soldat în războiul afghan, pictor de biserici, „Ales” Puşkin împarte acelaşi nume cu poetul naţional al Rusiei, dar se opune regimului de tip sovietic al preşedintelui Lukashenko. Arată ca un Depardieu înfometat, îmbrăcat într-o cămaşă belarusă tradiţională şi este cât mai departe posibil de imaginea unui activist convenţional. Îşi câştigă existenţa restaurând fresce în bisericile rurale, dar se consideră un artist specializat în performance şi în celebrări patriotice ale aniversării Republicii Naţionale Belarus. Expunerile sale artistice, inspirate de nebunii sfinţi ai începutului Creştinismului, sfârşesc invariabil cu arestarea sa.
Ai Weiwei: Never Sorry, regia Alison Klayman
Portretul celui mai renumit artist chinez disident, renumit pentru memorialul copiilor decedaţi în timpul cutremurului din 2008 din cauza şcolilor construite neglijent de statul chinez, pentru cele 100 de milioane de seminţe de floarea soarelui din ceramică expuse la Tate Modern ca semn al puterii mulţimilor anonime, precum şi pentru proiectarea stadionului Bird’s Nest din Beijing şi a denunţării ulterioare a Olimpiadei de la Beijing drept propagandă de partid.
Ai Weiwei s-a clasat pe locul întâi în clasamentul celor mai influente persoane din arta contemporană realizat în 2011 de revista Art Review. În acest moment, este protejat de vizibilitatea sa internaţională şi de solidaritatea colegilor de breaslă care, recent, au produs clipul „Gangnam Style for Freedom”.
Revision/ Revizuire, regia Philip Scheffner
Într-o dimineaţă din 1992, doi bărbaţi, ambii romi, imigranţi ilegali din România, sunt descoperiţi morţi într-un lan de porumb în nord-estul Germaniei, lângă graniţa poloneză. Ancheta este minimala, iar explicaţia oficială este aceea că vânătorii locali i-au confundat pe oameni cu nişte mistreţi şi, în consecinţă, i-au împuşcat. Ucigaşii sunt achitaţi, iar familiile victimelor nu sunt informate despre proces. Douăzeci de ani mai târziu, regizorul Philip Scheffner începe o investigaţie independentă care va sta la baza filmului.
Cei doi bărbaţi – ni se spune în film – fac parte dintre cei aproape 15.000 care, potrivit cifrelor furnizate de ONG-ul Fortress Europa, au murit la graniţa UE între 1988 şi 2009.
The Sheik and I/ Eu şi şeicul, regia Caveh Zahedi
Un film care va diviza audienţa, aşa cum a făcut-o şi la festivalul South to Southwest (SXSW). Comisionat de Bienala Internaţională de Artă din Sharjah (Emiratele Arabe Unite) să realizeze un film pe tema subversivitatii inerente artei, şi fiind confruntat cu interdicţia explicită de a face ironii la adresa profetului Mohamed sau a şeicului din Sharjah (sponsorul Bienalei), regizorul Caveh Zahedi decide să testeze ce înseamnă, de fapt, a fi „subversiv” într-o societate care îngrădeşte expresia artistică. Narat de Zahedi, filmul documentează propriile încercări hilar-absurde de a aborda exact zonele care i-au fost închise.
The Thin Blue Line, regia Errol Morris
Un clasic din 1988 în secţiunea Dreptul şi strâmbul. Documentarul lui Errol Morris e o remarcabilă demonstraţie a unei noi estetici documentare – la vremea aceea, în care cinema-ul direct, filmat cu camera în mână, era în vogă – şi filmul care a reuşit să salveze un om condamnat pe nedrept, cu doar trei zile înainte de execuţie. Şi pentru că realitatea bate întotdeauna ficţiunea, fostul condamnat l-a dat pe Morris în judecată pentru a-şi recâştiga drepturile de autor cedate regizorului la începerea filmărilor. O experienţa estetică – un fel de docu-noir sau, în cuvintele lui Morris, „un episod non-ficţional din Zona Crepusculară” – pe muzica lui Philip Glass.
Masterclass Andy Glynne, 14 martie, 12.00, Centrul Ceh
Câştigătorul premiului BAFTA pentru film documentar, Glynne este creatorul şi regizorul cunoscutei serii de scurtmetraje documentare de animaţie Animated Minds (2003) – un proiect inovator al cărui scop este de a ilustra pentru un public larg ce presupune experienţa subiectivă a problemelor mentale, plecând de la mărturiile personale ale unor oameni. Este, totodată, producătorul seriilor Seeking Refuge (2012), despre experienţele unor tineri refugiaţi din Marea Britanie, şi Why Poverty?, creată pentru BBC – o compilaţie de filme scurte ce abordează tema sărăciei în Marea Britanie.
Autor al cărţii Documentaries and How to Make Them, Andy Glynne este fondatorul şi directorul executiv al DFG – Documentary Filmmakers Group, o organizaţie ce promovează inovaţia în filmul documentar din Marea Britanie.
Pe 15 si 16 martie, Andy Glynne va susţine şi workshop-ul The Filmmaker’s Development Toolkit, în care participantii vor învăţa cum să pună la punct strategia de dezvoltare a proiectului lor.
Masterclass şi retrospectivă Jon Bang Carlsen
13 martie, 12.00, Centrul Ceh
Un prilej de a afla mai multe despre un regizor încă necunoscut în România. Jon Bang Carlsen a trăit opt ani în Africa de Sud, a filmat câţiva an în Irlanda şi Statele Unite, iar acum locuieşte într-o fermă izolată din Danemarca. Metoda lui constă în a recrea în faţa camerei scene pe care personajele sale, absolut reale, le-ar fi putut trăi sau pe care regizorul le-a observat în prospecţie. Totul se petrece la vedere şi filmul său, Cum să inventezi realitatea, explică în detaliu modul lui de operare.
Pe Jon îl interesează mai mult procesul de fabricaţie şi relaţia – dialogul cu oamenii – decât produsele finite, ceea ce explică de ce filmele lui sunt atât de greu de clasat.