Shane Acker (40 de ani), unul dintre invitaţii speciali ai Anim’est şi membru al juriului competiţiei, a lucrat patru ani şi jumătate – cu întreruperi pentru a se angaja şi a face rost de bani – la un scurtmetraj numit 9. Lucra pe computerul propriu, în camera sa, şi poate visa că o să ajungă la Oscar.
Ceea ce s-a şi întâmplat în 2006, când filmuleţul lui despre o lume post-apocaliptică în care o păpuşă ciudată din pânză de sac fuge de o creatură făcută dintr-un craniu, tije şi şuruburi a fost nominalizat la premiile Academiei Americane de Film, a luat Oscarul studenţesc, a înconjurat lumea şi l-a lovit în creştet pe Tim Burton. Regizorului i-a plăcut atât de mult, încât i-a propus lui Acker să facă un 9 mai mare. Unul de Hollywood.
În 2009, a ieşit un 9 excelent ca animaţie, dar cu un scenariu chinuit şi plin de clişee, pentru care Acker a simţit nevoia să dea explicaţii duminică seara, la Cinema Patria, la premiera filmului în România. „Scurtmetrajul a fost o iniţiativă pur artistică, personală, care trebuia să mă reprezinte pe mine. Lungmetrajul a început tot aşa, dar s-a transformat într-o producţie care a scăpat de sub control şi a ieşit cum a ieşit. Trebuie să fiu foarte sincer, filmul este ceea ce este. Am făcut foarte multe greşeli, dar au fost atâtea presiuni din partea atâtor oameni! O multitudine de forţe trăgeau de noi din toate părţile să facem filmul ăsta cât mai comercial. A fost o perioadă foarte confuză, de bătălie continuă. Deasupra mea atârna o mână grea care mă presa să fac totul cât mai explicit, mai pentru proşti”, a explicat animatorul cu studii de arhitectură la UCLA (se cunoaşte în scenografia superbă).
„Nu mai ştiam dacă o s-o scot la capăt”
Unii din echipă au vrut mesaje ecologice, alţii mesaje despre prietenie, alţii despre egalitate, alţii despre nazişti, alţii despre pericolul dependenţei de tehnologie – şi a rezultat un scenariu complet lipsit de originalitate. Singura plăcere pură a acestui lungmetraj e cea vizuală (şi nu e puţin). „Sunt multe momente în film care îmi aparţin. Dar sunt multe altele, bucăţi mari, când nici măcar nu ştiu despre ce vorbesc personajele! Au venit tot felul de oameni şi au băgat tot în el tot ce au crezut ei că trebuie băgat”, a adăugat Acker.
„Am încercat cu disperare pe ultima sută de metri să salvăm mai mult din film prin montaj, dar deja nu mai aveam bani şi ni s-a spus să facem ce vrem, că oricum nu mai e buget. E un produs al unei lupte între mulţi oameni”. Şi e una dintre lecţiile pe care i le-a dat Hollywood-ul, aceea că, în lumea superproducţiilor, orice creaţie artistică e un compromis. Joi, 13 octombrie, de la ora 19.00, la Sala ArCuB, Shane Acker va povesti despre experienţa sa din aceşti ani în conferinţa „From School to Hollywood”, cu intrare liberă.
Tim Burton a girat acest film, ceea ce echivalează cu un CV întreg de muncă în animaţie. „Tim Burton a fost naşul acestui film. Implicarea lui a fost pur artistică, n-a avut nimic de-a face cu finanţele. Iar faptul că numele lui e pe generic nu strică deloc”, a spus amuzat Acker, pentru care perioada de 4 ani petrecută la un scurtmetraj a fost un lux faţă de anul şi jumătate care i s-a dat la dispoziţie pentru un lungmetraj. „Nu mai ştiam dacă o s-o scot la capăt”.
Acum predă animaţie studenţilor, regizează Deep, prima producţie a studioului Isopod – pe care l-a înfiinţat împreună cu Greg Little, Jack Mitchell şi studiourile Brown Bag din Dublin – şi dezvoltă mai multe proiecte. Unul dintre ele este Thomas, the Tank Engine, o animaţie despre celebra locomotivă de jucărie, iar un altul este o adaptare după un roman grafic alb-negru, fără dialoguri, numit God’s Men şi publicat de Lynd Ward la sfârşitul anilor 20. Pe muzica lui Neil Young. Cu reputaţia deja câştigată, dar cu orgoliul artistic rănit, Shane Acker spune că nu va renunţa totuşi la Hollywood. „Nu am renunţat la sistem pentru că există o cale. Şi mai există foarte mulţi oameni talentaţi care lucrează în el şi care pot face lucruri foarte bune”.
