Autor: Anca Fronescu
CORESPONDENŢĂ DE LA BERLIN. Ca să nu mă mai complic cu eterna dilemă când, unde, cum să merg la care film, am decis să merg dimineaţa la filmele din competiţie, eventual după-amiază la încă unul şi, în rest, la câte un titlu din secţiunile Forum şi Panorama.
Doar că, bineînţeles, în fiecare dimineaţă dau cu nasul de pancarta imensă cu conferinţele de presă şi lucrurile încep să se complice. Sigur că vreau să prind măcar un workshop pe zi şi vreo două filme pe care altfel nu prea am şanse să le văd. Ştiu că vreau prea multe. Aşa că, până la urmă, merg pe intuiţie.
La 8.00 dimineaţa se deschide casa de bilete şi pentru presă. Dacă vrei să prinzi ceva pentru a doua zi, e bine să te faci văzut matinal. Nu tocmai uşor când pe la 12.00 şi un pic noaptea termini de văzut ultimul film, mai vrei să socializezi cât să pari măcar prietenos şi, după aceea, să scrijeleşti câteva rânduri. Însă, când ajungi dimineaţa la casa de bilete, arunci un ochi pe programul conferinţelor proaspăt printat şi vezi, aşa, cu coada ochiului, numele lui Nick Cave, brusc ţi se înseninează ziua şi ştii că tot programul tocmai ţi s-a dat peste cap.
Sincer, nu sunt genul de fan care leşină, urlă, îşi pune postere pe pereţi şi caută să fie la zi cu fiecare nouă veste legată de admiratul/admirata în cauză. În adolescenţă, mi-era parcă şi ruşine că nu aveam asemenea înclinaţii, că eram un pic prea raţională, că nu îmi bătea şi mie inima mai puternic la vederea vreunui pletos care cânta bine. Însă de ascultat muzică am ascultat (dar tot nu sunt expertă şi nu am un database cu toate discurile şi albumele celor îndrăgiţi), mi-am tot cumpărat CD-uri, am mers la concerte, măcar câteva pe an.
Aşa că şi eu, ca mulţi alţii, am fost anul trecut la concertele lui Nick Cave and the Bad Seeds la Amsterdam şi la Dusseldorf. Am stat chiar în primul rând (nu am urlat) şi m-am nimerit printre cele în ochii cărora s-a uitat Nick (şi nu am leşinat). M-am bucurat intens de concerte, ştiam textele pe dinafară şi am degustat fiecare moment. Când am ajuns în Sidney, acum câţiva ani, mă gândeam ce tare ar fi să prind un gig, un concert, ceva, cu Nick Cave. Sigur că ştiam că e în Brighton şi nu în Sydney, dar nu contează. Când am aflat că filmul 20.000 Days on Earth va fi prezentat în Berlinala, m-am entuziasmat. Pe atunci nu ştiam dacă voi fi şi eu la Berlinală.
„Chiar aşa, cine a văzut filmul dintre voi?”
Luni dimineaţa, pe drum spre centrul de presă, mi-a trecut prin gând faptul că de Berlin îl leagă totuşi o istorie, că la Sundance a cântat doar „for a few lucky ones” şi că e o premieră pentru presă, dar şi pentru public. Ştiam că vreau să văd filmul norvegian din competiţie, Kraftidioten, aşadar nu puteam să văd 20.000 Days on Earth la vizionarea cu presa. Conferinţa a fost imediat după cea a băieţilor teribili din Kraftidioten (cu Stellan Skarsgaard printre ei), aşa că am rămas cuminte în sală. În primul rând. De obicei, în primul rând stau fotografii şi ştii că lentile de un metru şi câte un spate de practicant de judo sigur îţi vor bloca vederea.
Nu însă şi la Nick Cave. A fost singura conferinţa de presă, dintre cele la care am asistat, unde protagoniştii au intrat în sala fără să genereze o mare agitaţie. Nick a zis „Hello”, o linişte caldă parcă s-a lăsat peste sală. În faţa mea, o fotografă la vreo 75 ani cu plete albe (pe care o urmăresc de vreo cinci zile), în costum de piele neagră, cu o geantă ponosită aruncată pe umăr şi un aparat de vreo 20 de cm. I-am zărit un licăr în privire lui Nick urmărind-o fotografiindu-l. A filmat cam trei sferturi din conferinţa până când s-a ridicat şi, târşâind geanta pe jos după ea, a ieşit foşnind din sală. Ieri am zărit-o la conferinţa Nymphomaniac făcându-şi loc prin cohorta de fotografi. Încă nu ştiu de unde e şi ce ziar reprezintă, însă vreau să aflu.
Nick Cave m-a fermecat. Prin naturaleţe, prin privirea albastră, clară cu care scruta sală, zâmbind uneori, vorbind firesc, fără aere. A mărturisit că, da, cu atâtea ecrane mici de smartphone în faţă, e ca şi cum ar cânta la televizor, însă la mai multe deodată. Şi parcă sunt şi mai multe blocaje între el şi public. La una dintre întrebările unui jurnalist african ce muzica îl influenţează, s-a încruntat puţin şi l-a întrebat: „Nu ai văzut filmul? Chiar aşa, cine a văzut filmul dintre voi?”. M-am simţit cu musca pe căciulă.
M-a bucurat să observ dinamica dintre el şi regizorii Iain Forsyth şi Jane Pollard, se simte că sunt prieteni. E primul lor film. Se cunosc de 20 ani şi asta i-a ajutat să poată lucra organic, fără prea multe vorbe, instinctual, cumva. Filmul nu are scenariu, doar partea de voice-over a fost scrisă. În rest, totul este improvizat, filmat direct, natural; se simte colaborarea perfectă cu cameramanii; cadrele sunt lungi, neîntrerupte. Totul decurge firesc. Te cuceresc lentoarea şi poezia filmului.
Premiera a fost exact unde trebuia să fie: la International, faimosul cinema de pe Karl Marx Allee, glorie redegistă, cu scaune confortabile şi o draperie albă cu argintiu pe care şi regizorii mărturiseau înainte de film că au remarcat-o. La Q & A, contrastul dintre ei toţi, îmbrăcaţi în negru, şi draperia catifelată alb-argintie a fost fascinant.
„Cinema is cool!”
Filmul e de o sensibilitate total lipsită de sentimentalisme. Este raw şi fragil, e sincer. Să încerci să desluşeşti ce cărţi sunt în jurul lui (Dream, A Life of John Berryman sare în ochi, însă şi ediţia din Lolita din care tatăl lui i-a citit prima pagină când era adolescent). Muzica sigur ţi-e cunoscută; îţi vine să o fredonezi în timpul filmului, iar când sunt imagini din concerte, aproape că vrei să te ridici şi să faci ce ai face şi la un concert. La finalul unuia dintre cântece, sala a aplaudat frenetic.
„De ce am vrut să fac filmul?”, repetă Nick întrebarea unui spectator la Q & A. „I didn’t! But we did, and it’s fucking amazing!”. Iar Jane Pollard a pus punctul pe i: „You cannot make a standard movie about an extraordinary artist”.
Am ajuns în sală exact înainte să înceapă proiecţia. La două minute după ce mi-am găsit un loc, în spate a intrat şi echipa. Nick s-a aşezat la margine, cu două rânduri în spatele meu. Mi-am întors privirea nu pentru că voiam să văd dacă e în sală (chiar nu ştiu de ce mi-am întors capul, cred că am auzit rumoare în sală). M-a văzut. Am zâmbit timid. După Q & A, întreaga echipă a ieşit pe aceeaşi uşă pe care intrase. Nick a trecut pe lângă mine, l-am privit, eram destul de emoţionată. „This was beautiful! Thank you so much!”. „I am glad you came and saw it, I could sense your slight guilt earlier. No need for that!”, mi-a spus croindu-şi mai departe drum spre ieşire.
La un moment dat, în film, îl auzi spunând în voice over că totul în viaţă începe cu o idee şi că, până nu faci un pas spre ideea aceea, nu are cum sa prinda contur. Începe să devină ceva odată cu primul tău pas şi poate deveni ceva semnificativ. Totul în viaţă se naşte astfel. Parafrazez, nu citez exact. În drum spre ieşire am trecut pe lângă regizorul lui ‘71. Sunt timidă şi mi-e teamă să nu par ridicolă, însă vorbele lui Nick Cave m-au îndemnat să-l salut şi să-i mărturisesc cât de bun mi se pare filmul lui. I-am simţit emoţia şi bucuria. M-a luat de mână şi mi-a mulţumit: „Thank you, darling. You don’t know, but it’s true what they say: you don’t know how much this means to me”.
Berlinala a fost locul perfect pentru filmul ăsta, e locul unde visau să ajungă şi regizorii cu el. Întrebat de cinema & violenţă, Nick a spus că pentru asta a fost inventat cinematograful şi a încheiat cu un „Cinema is cool!”. Exact cum e şi filmul ăsta.
P.S. Şi a mai mărturisit Nick Cave, în sfârşit, că „Tot ce m-a preocupat în viaţa asta e să-mi stea părul bine” 🙂
