Takeshi Kitano: „Nu trebuie să te laşi dus de val când îţi omori personajele”

0
278

EXCLUSIV. Takeshi Kitano părea că se distrează mai bine decât traducătorul lui răspunzând la întrebări, de aceea era de dorit să fi ştiut măcar un dram de japoneză. Întâlnirea se întâmpla la Cannes, Outrage era în competiţia oficială şi, până de curând, nu se întrevedea nici o şansă ca filmul să ajungă în România. Mâine însă, de la 19.00, la Cinema Elvira Popescu, excelenta comedie neagră cu yacuza rulează în premieră la Festivalul de film Bucureşti – Bucharest IFF (11 – 17 aprilie).

În Outrage, Kitano revine la vechea lui obsesie – mafia japoneză – cu o coregrafie a violenţei ingenioasă şi cu mai mult umor decât credea el însuşi (a observat abia la montaj că filmul lui e, de fapt, o comedie neagră). Şi cu idei noi&crude despre cum să-şi ucidă gangsterii care intră într-un vârtej de trădări şi răzbunări din cauza unei neînţelegeri. „E o linie destul de subţire între un film violent şi un film de groază. Dacă bagi o drujbă într-un film cu gangsteri, devine unul de groază, deci nu trebuie să te laşi dus de val atunci când îţi omori personajele”, spune pentru Filmreporter.ro Takeshi Kitano, poate cel mai cunoscut şi îndrăgit regizor, actor şi prezentator TV din Japonia, la ora actuală. Printre cele mai cunoscute filme ale sale se numără Sonatine, Hana-bi/ Fireworks, Brother, Zatoichi.

Kitano (64 de ani) e protagonistul unei poveşti clasice hollywoodiene: în tinereţe, a renunţat la facultatea de inginerie şi a devenit liftier la un club de noapte. Într-o zi, unul dintre performeri s-a îmbolnăvit şi Kitano i-a luat locul. A făcut stand-up comedy, show-uri TV, a devenit actor, a trecut la scenarii, apoi la regie de film. Deţine propria casă de producţie, Office Kitano, propriul talk-show pe teme politice şi sociale – Beat Kitano, foarte popular în Japonia, şi joacă în mai toate filmele sale, inclusiv în Outrage. Veritabilii mafioţi japonezi îşi imaginează deja vieţile ecranizate în stilul Kitano.

„Outrage” e un film despre yacuza diferit de celelalte. Nu mai e atât de rece şi de serios, e mult mai înclinat spre parodie, spre comedie.

Takeshi Kitano: Pare că sunt arogant când stau aşa. Îmi cer scuze, poate ar trebui să mă mut… (stă pe o canapea foarte impunătoare).

Ar fi fost mai uşor să fac un film violent despre yacuza şi să mă concentrez pe un singur protagonist, adică pe mine. La fel, ar fi fost mai uşor să fac acelaşi gen de film cu care mi-am obişnuit publicul. Însă atunci s-ar fi spus : „Ah, e la fel ca celelalte”. Am vrut, în mod conştient, să fac ceva diferit. De aceea am schimbat tempo-ul filmului, ritmul lui, am incorporat multe dialoguri, mi-am lăsat personajele să vorbească mai mult decât au făcut-o vreodată şi m-am dat cu un pas înapoi din luminile rampei.

Deşi sunt personaj principal, nu sunt chiar atât de principal, pentru că sunt foarte multe personaje în jurul meu, fiecare cu povestea lui, şi devine mai degrabă un film despre un ansamblu de personaje. În plus, există un soi de detaşare a regizorului, e ca atunci când vezi un documentar despre viaţa nu ştiu căror insecte de pădure şi o furnică fugăreşte un viermişor pe care îl şi mănâncă. Aşa mi-am tratat şi eu personajele, le-am privit de sus, şi am dat puţină importanţă emoţiilor.

E primul film în care aveţi un ansamblu de personaje. Scenariul a avut nevoie, deci, de mai mult timp decât de obicei?

Scenariul l-am scris cumva de la coadă la cap. Prima scenă pe care am construit-o pentru filmul acesta e cea în care un personaj e decapitat pe autostradă. Execuţia, maşinile plecând, cei doi bărbaţi plimbându-se au fost primele secvenţe pe care mi le-am imaginat. Apoi am luat-o invers. Cum s-a ajuns aici, povestea celui decapitat şi tot restul. După primul draft, am observat că scenele în care apăream eu erau mult prea puţine, aşa că am mai adăugat câteva.

Cum v-a venit ideea decapitării? Aţi citit în presă despre ceva similar? V-aţi imaginat-o?

E, de fapt, o idee la care am renunţat în precedentul meu film, Achilles and the Tortoise. Protagonistul, pe care îl jucam eu, încearcă să se sinucidă în acest fel, dar eşuează. Am decis să renunţ la idee după ce am discutat cu echipa mea, pentru că nu se potrivea cu restul filmului, l-ar fi dus pe o pantă parodică şi nu intenţionam asta. Prin urmare, ce aţi văzut în Outrage e aceeaşi idee, revizuită.

În caietul de presă spuneaţi că intenţia dvs., ca regizor, e să-l faceţi pe spectator să simtă durerea…

Când fac un film de genul acesta, îmi propun ca ce văd oamenii pe ecran să fie cât mai dureros, pentru că aşa e violenţa în viaţa reală, produce durere. Dar e o linie destul de subţire între un film violent şi un film de groază. Dacă bagi o drujbă într-un film cu gangsteri, devine unul de groază, deci nu trebuie să te laşi dus de val atunci când îţi omori personajele. Una dintre scenele cele mai dure e cea la dentist. Ideea mi-a venit în timp ce mă tratam la dentist. Medicul lucra acolo şi, deodată, sună telefonul lui. „Domnule Kitano, aşteptaţi o secundă, trebuie să răspund”, îmi spune. Şi atunci mi-a trăsnit prin cap: dacă intră cineva aici şi începe să se joace cu toate instrumentele alea prin gura mea?! Ar fi un coşmar! Mi-am căutat repede carneţelul şi am notat ideea.

La vizionarea oficială, când personajul meu ţipă la şeful lui, publicul şoptea şi strângea din dinţi „Nu face asta, nu face asta!”. Îl simţeam, îl auzeam. Am experimentat un fenomen interesant cu acest film. Deşi n-am vrut nici o clipă ca scenele de violenţă să fie şi comice, la editare am observat că unele erau foarte nostime. Ceea ce funcţionează în favoarea filmului, până la urmă, pentru că te detensionează puţin.

Outrage are un aer de manga, cu toate loviturile acelea zgomotoase şi scenele de violenţă parodice. V-au inspirat benzile desenate în vreun fel?

În ce priveşte sunetul, efectele şi muzica, am vrut elemente manga, e ca atunci când vezi un „BANG!” mare pe pagină şi auzi parcă zgomotul. Mi-am dorit efectul acesta, ca în filmele cu Bruce Lee. Şi, deşi am vrut ca scenele să fie dureroase, le-am dublat cu o porţie de umor.

Cât de amuzantă e atmosfera la astfel de filmări?

Toţi actorii din acest film sunt noi pentru mine, nu am mai lucrat cu ei, deşi sunt cunoscuţi în Japonia. Faptul că lucrau pentru prima dată cu Kitano îi făcea cam nervoşi, însă eu eram destul de relaxat, pentru că aveam echipa mea tehnică, aceeaşi de câţiva ani. E foarte plăcut să lucrezi cu ei, pentru că a fost foarte uşor să obţin de la ei ce voiam. Şi s-a lucrat foarte serios.

Pe platou nu am avut niciodată conflicte şi nu am ţipat niciodată, sunt un director foarte silenţios. Şi încerc să fiu cât de cooperant se poate.

În zece ani de la ultimul dvs. film despre yacuza, presupun că şi mafioţii japonezi s-au schimbat. Cum adunaţi detalii despre lumea lor, aveţi parte de „inside information”?

Outrage nu e genul de film realist desre yacuza. Nu e nici în totalitate ficţiune, pe de altă parte. Am exagerat acţiuni, am exagerat scene violente, relaţii, nu se întâmplă chiar aşa în yacuza. Dar, în termeni de afaceri, e un secret binecunoscut pentru orice japonez. Japonia e una dintre puţinele ţări în care mafioţii nu se ascund după deget, ba chiar îşi pun pe case şi pe clădirile de birouri plăcuţe cu „familia” din care fac parte. N-ai să vezi asta în Vest.

În America, mafioţii citau replici din Naşul lui Francis Ford Coppola… Vi s-a întâmplat vreodată la fel cu unul dintre filmele dvs.?

Cred că Naşul e foarte popular printre mafioţii japonezi (râde). Acum câţiva ani, am făcut Brother şi unuia dintre şefii yacuza i-a plăcut foarte mult actorul Susumu Terajima, mâna dreaptă a personajului meu. E o scenă în care merge în biroul unui alt mafiot, oponentul nostru, şi îl împuşcă. Iar boss-ului yacuza i-a plăcut atât de mult încât atunci când a decis ca viaţa lui să fie pusă pe ecran, le-a spus producătorilor că vrea numaidecât să fie jucat de Terajima. Însă mafioţii de sub comanda lui, când au văzut cine-l joacă, au sărit în sus şi au zis că cineva îşi bate joc de şeful lor: „Tipul ăsta nu seamănă deloc cu el!” (râde).

Jucaţi de ani buni în filme. Care ar fi linia comună care traversează toate rolurile dvs.?

Nu prea m-am gândit la asta, pentru că la finalul unui proiect nu contează decât dacă a ieşit bine sau nu. Când joc în filmele altora, ascult întru totul de indicaţiile lor. Iar când joc într-ale mele, mă supun tipului de personaj. Da, nu prea m-am gândit la asta…

Spotul şi programul festivalului Bucharest IFF

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here