Radu Jude: „O luptă Spahiu vs. Pavlu are ceva de Bambi vs. Godzilla”

1
190

Toată lumea din familia noastră e filmul momentului în cinematografele din România şi nu fără motiv. Radu Jude (Cea mai fericită fată din lume, Lampa cu căciulă) pune în scenă spectaculos absurdul unei întâlniri dintre un tată şi familia din care nu mai face parte.

Filmul are pe alocuri accente de thriller şi un umor negru care nu amortizează însă fiorul ideii că aşa arată uneori ceea ce numim „normalitate”. Intră în joc Şerban Pavlu, Gabriel Spahiu şi Mihaela Sîrbu, alături de micuţa Sofia Nicolaescu, revelaţia începutului de an.

Într-un interviu acordat Filmreporter.ro, Radu Jude vorbeşte despre receptarea filmului, de ce Spahiu vs. Pavlu şi Stela & Arşinel, cinema-ul românesc şi următoarele proiecte: un scurtmetraj despre un popă şi un film istoric.

Despre Toată lumea din familia noastră s-au spus deja multe lucruri şi unele complet diferite. O să aleg două: că e un portret al României isterice de astăzi sau un exerciţiu de terapie, de transformare a unor emoţii negative în energie creativă. În ce măsură regăseşti în toate astea ceva din intenţiile tale?

Oricine are dreptul să interpreteze un film aşa cum crede de cuviinţă şi nu consider că eu, ca regizor al filmului, sunt cel mai în măsură să comentez aceste afirmaţii. Poate că ele se regăsesc în intenţiile mele, poate nu; dar nu întotdeauna intenţiile conştiente ale autorului se regăsesc în produsul finit, uneori acesta poate transmite alte lucruri, la care autorul nici măcar nu s-a gândit.

Eu pot să spun că am vrut să ofer spectatorilor o experienţă cinematografică intensă. Mai departe, intepretarea acestei experienţe îi revine fiecărui spectator în parte. Aş mai adăuga, totuşi, că sunt de acord cu ce spunea Susan Sontag, şi anume că „avem nevoie de o erotică a artei, nu de o hermeneutică a ei”. Există, cred, un abuz interpretativ, nu doar în rândul unor critici de film, ci şi în rândul publicului pasionat de cinema.

Reacţiile la filmul tău au fost extreme la Berlin: de la „excelent” până la „neplauzibil”. Cum ai privit tu toate astea şi ce reacţii te-au surprins, fie că e vorba de spectatori sau de critici?

Am privit toate aceste păreri conform versurilor învăţate forţat în şcoala generală: „Zică toţi ce vor să zică / Treacă-n lume cine-o trece; /Ca să nu-ndrăgeşti nimică,/ Tu rămâi la toate rece”.

Cum ai vedea tu evoluţia unui copil talentat ca Sofia Nicolaescu? Şi, în general, a copiilor care au un asemenea talent, în România?

E problema fiecărui copil în parte şi, eventual, a părinţilor lor. Sper că, atunci când va fi mare, Sofia va decide să facă ceea ce îi va plăcea ei. Dacă va dori să facă actorie, e foarte bine, e extrem de talentată. Dacă va decide să aibă o altă profesie, e iarăşi foarte bine, e inteligentă, are multe calităţi, va reuşi cu siguranţă în tot ce-şi va propune.

Mi se pare interesantă decizia ta de casting – Stela Popescu şi Alexandru Arşinel. A fost şi o încercare de a scoate anumiţi actori din zona în care i-a plasat publicul şi de a-i arăta altfel?

Mi-a fost clar de la început că, din punct de vedere valoric, acest film se plasează la nivelul teatrului de revistă; şi atunci prezenţa celor mai îndrăgite stele ale Revistei a fost un cadou pe care mi l-am făcut, oferindu-l, astfel, şi publicului larg.

Şerban Pavlu a avut acelaşi rol, al unui tată divorţat, şi în scurtmetrajul Alexandra. Ce aduce el substanţial personajului, ca om şi actor, de te-a convins să-l alegi?

Pavlu e, în opinia mea, un actor foarte bun. În plus, are curajul să asume până la capăt ridicolul personajului, iar asta mă interesa extrem de mult. Adică nu i-a fost teamă să se pună pe el însuşi în situaţii care poate pe alţi actori i-ar fi speriat, pentru că li s-ar fi părut că le strică imaginea.

Aceeaşi întrebare şi despre Gabriel Spahiu, care pare unul dintre favoriţii tăi…

O luptă Spahiu vs. Pavlu are ceva de Bambi vs. Godzilla şi asta e, cred, unul din aspectele reuşite ale filmului. Apoi, Spahiu face o pereche foarte interesantă cu personajul jucat de Mihaela Sîrbu; formează amândoi o pereche uşor atipică. Şi simpatică, zic eu.

Aţi filmat într-un apartament, în spaţii mici, pe coridoare. Cât de dificilă a fost punerea în scenă, tehnic vorbind, într-un astfel de spaţiu?

A fost simplu. O dată că apartamentul nu e chiar atâît de mic. Iar Andrei Butică este cel mai bun cameraman din România, capacitatea lui de a „simţi” ce se întâmplă şi de a decide just, pe moment, este uriaşă.

Eşti unul dintre regizorii (mulţi) români care nu foloseşte niciodată muzică. De ce?

Ba există muzică destulă în acest film, chiar personajele cântă la un moment dat. E-adevărat că nu am folosit ceea ce se cheamă „muzică de ilustraţie” decât pe generic. Păi, în film se vorbeşte foarte mult, unde era să mai pun şi muzică? Plus că nu mă pricep… Totuşi, a existat o variantă a filmului în care, atunci când personajul lui Pavlu aleargă plin de sânge prin oraş, se auzea o Gimnopedie de Satie. Intenţia era ironică, dar, cum mulţi oameni sensibili o luau în serios, am scos-o.

Filmul „de artă” poate fi cu adevărat stimulativ şi entertaining

În ce măsură te interesează/ pasionează discuţiile despre Noul Cinema Românesc? Şi în ce direcţie ţi-ai dori să se meargă în filmul românesc?

Mă interesează discuţiile teoretice despre film, deci şi cele despre filmul românesc. Cât despre direcţia în care ar trebui să meargă cinematografia română, n-am nici o idee în acest sens. Sper să se facă tot mai multe filme bune, cât mai bune; şi sper ca Centrul Naţional al Cinematografiei să îi susţină pe cineaştii care au avut succes cu filmele anterioare şi să îi sprijine pe debutanţii serioşi şi talentaţi. La ultima sesiune de concurs, rezultatele de la secţiunea „Debut” au fost penibile.

Dar tu, ca regizor? Toată lumea din familia noastră e un film realist, minimalist, însă cu accente de thriller şi mai dispus să se apropie de un public mai larg.

Nu ştiu, în mintea mea e mult haos, multă confuzie, n-am nici o direcţie clară. Încerc, nu ştiu cu cât succes, să fiu cât mai liber în gândire şi să fac filme cât mai bune.

Cât de mult te raportezi la public atunci când regizezi un film?

Mă raportez sută la sută la public! La filmare, ochiul regizorului e ochiul publicului. Şi dacă mie îmi place ce se întâîmplă acolo, ar trebui să placă şi altora. Cel puţin celor care sunt interesaţi de cinema. Dacă nu sunt interesaţi, n-are cum să le placă. Nici pe mine nu mă interesează, de exemplu, rugby-ul, aşa că ar fi o tortură să încerc să mă uit la un meci de rugby.

Te afectează reacţiile, destul de frecvente, de tipul „încă un film românesc”?

Aceste reacţii nu pot fi discutate aşa, în general. Poate că uneori sunt legitime, alteori sunt stupide, nu ştiu. Judecând după rezultatele slabe ale filmelor europene la box-office-ul din România, e clar că problema e mai adâncă.

Ce ar trebui să se întâmple ca să se schimbe percepţia unei mari părţi a publicului?

Păi, ar trebui ca publicul să fie educat, să înţeleagă că filmul „de artă” poate fi cu adevărat stimulativ şi entertaining. Doar că trebuie un pic de efort până te prinzi cum stă treaba, dar trebuie să faci un efort pentru a savura orice fel de artă. Iar acest efort e cât se poate de plăcut.

Uneori mi se pare că mulţi resping din start ideea de film de artă. E păcat. Pentru că filmele bune sunt realmente entertaining, aşa cum e şi literatura bună, şi muzică bună. Revenind, nu ştiu cine şi în ce condiţii ar putea face acest tip de educaţie. Poate n-ar fi rău ca filmul să se studieze în licee, ştiu că s-au făcut nişte paşi timizi în direcţia asta, pe ici, pe colo.

Ce urmează după Toată lumea din familia noastră?

Deocamdată filmez când şi când spoturi publicitare, pregătesc un film de scurtmetraj cu un popă care dă o ultimă împărtăşanie şi, împreună cu Florin Lăzărescu, încercăm să punem cap la cap un film istoric. Mă interesează foarte mult cum se raportează oamenii unii la alţii, iar atunci când te uiţi în trecut vezi că lucrurile stăteau, în ce priveşte anumite aspecte, foarte diferit. În cazul de faţă, aş vrea să fac un fel de melodramă pe fundalul relaţiilor dintre români şi minorităţi, cândva în secolul XIX. O „filă din istoria patriei”, cum se spune.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here