CORESPONDENŢĂ DE LA CANNES. Robert De Niro e un preşedinte scump la vorbă. Poate intimidat de numărul ziariştilor, poate suficient de obişnuit cu toate capcanele pe care le întinde presa de la Cannes „judecătorilor” doar ca să-şi condimenteze previziunile despre palmares cu declaraţiile lui despre filme sau genuri preferate, poate doar el însuşi (interviurile lui rare şi scurte confirmă această ultimă ipoteză).
„Sper să fac o treabă bună”, s-a rezumat să spună De Niro pe scenă, ieri-seară, la gala de deschidere a Festivalului de la Cannes, despre misiunea de a judeca cele 20 de filme din competiţie.
„Vin de 35 de ani la Cannes, îmi place aici, mă simt bine. E un festival foarte mare, unic… Îmi imaginez că probabil vor fi situaţii în care eu voi prefera un film, ceilalţi alte filme, vom discuta, vom negocia, am mai făcut asta de două ori, vom vedea ce iese”, a declarat actorul cu doar câteva ore înainte, la conferinţa de presă a juriului, la care Jude Law a stat nemişcat ca o statuie de ceară (putea fi înlocuit lejer cu o copie de la Madame Tussaud), iar Uma Thurman l-a citat pe Tarantino.
Când un ziarist care s-a gândit probabil să facă dintr-o conferinţă pleoştită una memorabilă întrebându-l „Are u talkin to me?” şi „Did you fuck my wife?”, De Niro a ridicat din sprâncene şi a râs cu poftă: „Nu cred. Dar mă opresc aici, altfel merg prea departe”.
Actorul cunoaşte cotloanele Croazetei din 1976, când Taxi Driver al lui Martin Scorsese a luat Palme d’Or şi cariera lui urca la fel de rapid ca linia unui termometru la soare. De atunci, a mai venit cu The Mission, care a luat un alt Palme d’Or în 1986, şi alte trei filme în selecţia oficială. Întreaga perioadă de 12 zile cu 2 filme de bifat obligatoriu pe zi i se pare un sejur cinematografic. „Pot să văd 20 de filme fără să-mi bat capul cu alte îndatoriri, e ca o vacanţă”, a spus De Niro, recunoscând că „nu ştie încă ce caută” în materie de film.
„Un premiu e o sabie cu două tăişuri”
Preferinţa lui pentru rolurile şi filmele dure (Raging Bull, Goodfellas, A Bronx Tale, The Good Sheperd – ultimele două ca regizor), apetenţa lui pentru politică (l-a sprijinit pe Al Gore, a narat un documentar despre 9/11 şi susţine democraţii) şi jobul de director fondator al unui festival care a căpătat ştaif în câţiva ani, Tribeca Film Festival, îl recomandă drept un om „cu picioarele pe pământ”. Adică puternic racordat la realitatea politică şi socială, spre deosebire de Tim Burton, care are ochi şi urechi pentru tot cea înseamnă fantezie, propuneri flamboaiante, trăsnite, colorate. Motiv pentru care a şi câştigat anul trecut Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives, ceea ce ar fi fost puţin probabil să se întâmple dacă De Niro era la cârmă. Dacă va fi dur şi-şi va folosi dreptul de veto asupra colegilor săi de juriu ori va fi democratic precum se declară, asta va fi greu de aflat.
„Am sentimente amestecate când vine vorba de premii. Un premiu e o sabie cu două tăişuri. Sunt oameni care meritau premii şi nu le-au primit. Dar premiile pot ajuta, pot atrage atenţia asupra unui film sau a unui regizor, e modul oficial de a o face. Unii dintre cei care merită rămân pe dinafară, e regula jocului”, a pus De Niro lucrurile la punct din start, anticipând probabil nesfârşitele discuţii ulterioare despre palmares şi relativizând valoarea lui.
Olivier Assayas, care a fost anul trecut cu epicul Carlos, în afara competiţiei, crede că echipa actuală poate face „un palmares perfect”. „Nimeni nu vede toate filmele, dar juriul e obligat să le vadă deci, din start, totul apare dintr-o altă perspectivă. Suntem sensibilităţi diferite, culturi diferite, stiluri diferite de a percepe cinema-ul pe care trebuie să le armonizăm cumva”, a spus regizorul francez, completat de Jude Law care s-a limitat să declare că „putem duce la bun sfârşit această responsabilitate”.
La deliberări vor participa şi actriţa argentiniană Martina Gusman, producătorul chinez Nansun Shi, criticul de film norvegian Linn Ullmann, regizorul Johnny To (un răsfăţat al Cannes-ului) şi Mahamat Saleh Haroun, din Ciad, premiat anul trecut pentru Un homme qui crie (această din urmă alegere e o invitaţie a Cannes-ului pentru autorităţile din Ciad, o ţară unde nu există cinematografe).
Cele 20 de filme aflate în cursa pentru Palme d’Or sunt:
- Drive, Nicolas Winding Refn
- Footnote, Josef Cedar
- Hanezu no Tsuki, Naomi Kawase
- Hara-kiri: Death of a Samurai, Takashi Miike
- The Kid With a Bike, Jean-Pierre and Luc Dardenne
- L’apollonide (Souvenirs de la maison close), Bertrand Bonello
- Le Havre, Aki Kaurismaki
- Once Upon a Time in Anatolia, Nuri Bilge Ceylan
- Melancholia, Lars von Trier
- Michael, Markus Schleinzer
- Pater, Alain Cavalier
- Polisse, Maiwenn
- The Skin That I Inhabit, Pedro Almodovar
- Sleeping Beauty, Julia Leigh
- La Source des femmes, Radu Mihaileanu
- This Must Be the Place, Paolo Sorrentino
- The Tree of Life, Terrence Malick
- We Have a Pope, Nanni Moretti
- We Need to Talk About Kevin, Lynne Ramsay
- The Artist, Michel Hazanavicius
Corespondenţă susţinută de
