Woody Allen: „Sigur, era frumos în anii 20, dar n-aveai aer condiţionat”

0
382

Dacă restul  festivalului va fi la fel de tonic precum filmul care l-a deschis, Cannes-ul va fi un deliciu anul acesta. Midnight in Paris e comedie tonică – Woody Allen e în vână din nou – despre marea iluzie că trecutul e întotdeauna mai bun decât prezentul şi ce loc mai bun pentru a întrupa o astfel de metaforă decât un oraş impregnat cu toate aromele lumilor de altădată, ca Parisul? E o frumoasă pledoarie pentru clipa trăită, care s-a încheiat cu aplauze la Cannes.

Cum ar fi să-i poţi întâlni într-un bar sau pe stradă, în miez de noapte, pe Dali, Picasso, Hemingway, F. Scott Fitzgerald, Matisse sau Toulouse-Lautrec, stând la o bere şi bârfind? În cel mai fericit caz, ai rămâne cu gura căscată, cum a rămas şi Gil (Owen Wilson), un scriitor american (aspirant) venit cu logodnica (Rachel McAdams, discret manipulativă) la Paris şi plictisit teribil de vizitele în cuplu la muzeu împreună cu pedantul Paul (Michael Sheen), expert în toate, de la vinuri la pictură. Într-o noapte, în timp ce se odihneşte pe treptele unei biserici, o maşină de epocă opreşte în faţa lui şi este invitat să urce. Prima impresie este că a nimerit la o petrecere tematică, însă înţelege curând că cei care i s-au prezentat Zelda şi F. Scott Fitzgerald sunt chiar acei Zelda şi F. Scott Fitzgerald, cuplul nevrotic al Americii.  Şi că tipul încruntat şi bătăios care trânteşte berea de masă la fiecare replică şi vorbeşte despre cum e să pleci la război şi să împuşti lei în savană e chiar Ernest Hemingway.

„The object of sexual desire” e Adriana (Marion Cotillard), muza lui Picasso, amanta lui Braque, iubita temporară a lui Hemingwayetc. care visează să trăiască în La Belle Epoque şi nu în epoca vitezei, recte perioada interbelică, cu atâtea trăsuri, buticuri şi cai pe stradă. Allen se joacă excelent cu decalajul între ce cred oamenii vremii despre epoca lor şi ce s-a dovedit a fi, privită din perspectiva unui cetăţean al secolului XIX. Interbelicii şi „belepocii” au aceleaşi acuze de adus contemporaneităţii lor: nu mai avem imaginaţie, nu mai avem valoare, nu mai trăim clipa, viaţa trece în viteză etc.

„Sună tentant să te poţi întoarce în ce epocă vrei, dar e o capcană, de fapt”

La final, Woody Allen pune lucrurile la locul lor: o fi fost frumos în anii 20, dar dentiştii nu prea aveau anestezice. „Toată lumea îşi doreşte, măcar din când în când, să trăiască în altă epocă, pentru că viaţa e, ştiţi şi voi, o propunere cam greu de înghiţit. Nu e chiar aşa amuzantă. Dar când te gândeşti la trecut, îţi aminteşti doar lucrurile frumoase, La Belle Epoque, anii 20 etc. Sigur, multe lucruri erau frumoase pe atunci, dar dacă mergeai la dentist, el nu avea Novocaină (n.r. anestezic), nu era aer condiţionat, nimic din toate chestiile care-ţi fac viaţa tolerabilă acum. Sună tentant să te poţi întoarce în ce epocă vrei, dar e o capcană, de fapt”, a spus Allen la conferinţa de presă a filmului.

Ceva mai serios ca anul trecut, când a dat nişte replici memorabile despre moarte şi tagma prezicătorilor (venise atunci, tot în afara competiţiei, cu You Will Meet a Tall Dark Stranger), Allen a povestit că, atunci când s-a apucat de scenariu nu ştia decât că va avea loc în Paris şi că se va numi Midnight in Paris. „Am aflat despre Paris la fel ca restul americanilor, din filme. Nu am fost la Paris decât la maturitate, prin 1965, şi când am ajuns acolo, am găsit alt Paris.  Am vrut să prezint oraşul aşa cum îl văd eu, emoţional,  foarte subiectiv, nu realist. Am filmat foarte mult pe ploaie, pentru că iubesc oraşele când plouă”.

Nici documentarea n-a fost o problemă. „N-a trebuit să documentez prea mult pentru filmul acesta, pentru că eu am crescut cu oamenii ăştia, cu Hemingway, Fitzgerald, Picasso, Dali, i-am citit, i-am studiat, cu ei mi-am petrecut adolescenţa şi tinereţea, deci a fost simplu să mi-i închipui în scenariu. N-am încercat să-i fac pe oamenii ăştia să pară profunzi, inteligenţi, ci amuzanţi. Am fost sarcastic, a fost simplu să le inventez replici”. Dali (Adrien Brody) e obsedat de forma rinocerului, Picasso pare ridicol în faţa tabloului lui cu o femeie contorsionată, care nu o reflectă pe Adriana, iar Hemingway are chef de cafteli. S-a râs mult la proiecţia de presă şi s-a aplaudat la final şi motive să aşteptaţi filmul sunt o mie, el va ajunge şi în România, distribuit de RoImage 2000.

Carla Bruni-Sarkozy apare doar câteva minute pe ecran – e ghid la muzeu – dar îşi rezolvă onorabil timpul alocat. Prima doamnă a Franţei nu a venit pe covorul roşu la gală, după cum anunţase, de altfel, însă prima seară la Cannes a avut destule motive de bucurie pentru fotografi: Robert de Niro, Antonio Banderas, Claudia Cardinale, Faye Dunaway, Rachel McAdams, Jude Law sau Uma Thurman.

E abia începutul distracţiei: Piraţii din Caraibe 4 vor aduce vineri furtuna pe Croazetă.

 

Corespondenţă susţinută de

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here