Jurnal de spectator la Berlin (1): o răpire, experimentul Abramovic şi „Diaz”

Am venit la Berlin, against all odds – cum spun englezii -, ca să iau o porţie bună de filme . Nu ştiam ce mă aşteaptă, am citit destul de superficial prezentările filmelor prezente la festival în diverse secţiuni şi am ales, aproape aleatoriu, câteva filme pe care să le văd.  În prima fază, am trecut peste vânătoarea de bilete online – mereu biletele se epuizează tare rapid online, îmi imaginez că şi la faţa locului, aşa că am stat câteva dimineţi la rând, cu planul de bătaie făcut, pentru a putea prinde un bilet la ce mă interesa.

Dar să ne întoarcem la Berlin – am venit aici pentru filme şi nu pentru vedete, nu atrasă de faimosul red carpet. Aşadar, în zilele ce vor urma, dacă veţi avea răbdare, veţi citi impresiile nu ale unui jurnalist la vânătoare de vedete, critic de film sau profesionist din industrie, ci ale unei persoane care a crescut cu filme şi care se lasă uimit şi la 31 de ani ca la 5 ani. Doar că la vârsta asta s-a schimbat ceva – a căpătat argumente pentru diverse uimiri şi sensibilizări.

A moi seule şi revelaţia Agathe Bonitzer

Prima mea zi aici (11 februarie, la două zile după ce a început festivalul) a stat sub semnul unui singur film din competiţie: A moi seule (Coming Home), în regia lui Frederic Videau.

Cu 8 ani în urmă, Gaelle, o fetiţă pe atunci, a fost răpită de Vincent şi ţinută în casa lui, într-o pivniţă. Între timp, între cei doi s-a stabilit o relaţie (inclusiv sexuală), iar Gaelle a devenit o tânără adolescentă cu o ciudată putere asupra răpitorului – deşi ea este cea închisă, îl poate controla. După 8 ani, Vincent îi oferă posibilitatea să fugă, aşteptându-se ca ea să se întoarcă la el. Ieşită din nou în lume, lui Gaelle îi este însă greu să se regăsească.

Farmecul filmului constă în prezentarea acestei relaţii de bizară interdependenţă: Vicent se poartă cu tandreţe cu Gaelle, îi cumpără cărţi şi CD-uri pentru walkman, iar Gaelle îi ripostează mereu cu încăpăţânare, însă Vincent ţine cont de dorinţele şi toanele ei. Un alt atuu al filmului este actriţa Agathe Bonitzer, revelaţia acestei seri, care îţi sugerează cu trăsăturile sale subtile căutarea unei identităţi – ea nu mai poate fi fetiţa cu inocenţa dinaintea răpirii, nici nu se poate regăsi în lumea de acum. Cu un nas care îmi aminteşte de Barbara Streisand, Bonitzer e o apariţie foarte naturală, capabilă să personifice stări diferite, de la hotărâre şi ambiţie la derivă.

„Love is part of production not a part of reproduction”

Duminică, pe 12 februarie, la 9.30 a.m., o sală cât sala mare TNB era plină ochi. Dacă pentru mine asta a fost motiv de uimire, se pare că se întâmplă des aici la Berlin, mai ales în timpul festivalului. Toată agitaţia era pentru Barbara, în regia lui Christian Petzold, un alt film din competiţie. A fost extrem de bine primit de către public, lumea din sală a râs la fiecare glumă presărată în film, iar la final s-a aplaudat minute în şir.

Barbara este o doctoriţă care în anul 1980 se află la ţară, drept pedeapsă că a aplicat pentru emigrare în Vest. Este îndepărtată de Berlin într-un spital dintr-un orăşel de provincie. N-a renunţat la planurile ei, se ascunde constant de ofiţerul care o urmăreşte şi o percheziţionează, însă ceea ce nu ştie este că, în timpul acesta, dragostea îi intră în vene…

Actriţa care o joacă pe Barbara este Nina Hoss, o celebritate a Germaniei, deşi ei place să susţină frecvent contrariul. La conferinţa de presă a declarat că, deşi îi place să meargă pe covorul roşu, nu o interesează de fapt celebritatea, ci munca ei. Nina Hoss inspiră pasiune pentru ceea ce face, are un joc concentrat şi figura ei nu poate trece neobservată.

Christian Petzhold se află la a treia participare la Berlinale, după Gespenster (2005) şi Yella (2007). Fără îndoială, este extrem de cunoscut pentru munca sa în teatru şi în film. La conferinţa de presă a spus ceva foarte important pentru receptarea filmului: „Love is part of production not a part of reproduction”.

Marina Abramovic: The Artist is Present

Cel de-al doilea film văzut duminică a fost un film-document din secţiunea Panorama Dokument, Marina Abramovic – The Artist is Present. După film le spuneam prietenilor că am fost într-o sală în care fiecare spectator a vărsat o lacrimă, pe parcursul filmului. Şi nu este deloc o melodramă sau o tragedie.

Filmul este un making of al expoziţiei realizate de Marina Abramovic la Moma – The Artist is Present. Expoziţia trebuia să fie o retrospectivă a operei ei, prin documente, înregistrări, etc, dar când curatorul a venit cu numele The Artist is Present, Marina şi-a dat seama că asta trebuie să fie – ea să fie prezentă în tot timpul expoziţiei stând pe scaun şi aşteptând ca unul dintre vizitatori să se aşeze pe scaunul din faţa ei. Atât şi nimic altceva. Ea îşi ridică privirea şi te priveşte, fără să facă nimic. Din sală se simţea ca şi cum ar fi fost acolo şi ne privea pe fiecare dintre noi. Incredibil. De parcă ochii ei ar fi trecut de ecran.

După proiecţie a venit şi Ulay, fostul iubit al Marinei (cu care a trăit 12 ani, dintre care 5 într-o dubiţă, şi ea prezentă în expoziţie). La discuţii, o spectatoare a întrebat ceva foarte interesant: dacă în timpul expoziţiei de la Moma a venit şi s-a aşezat în faţa ei şi un orb? Ce a simţit Marina? Ce a simţit orbul?

Aplauze la Diaz

Diaz – Don’t Clean Up this Blood, din secţiunea Panorama Dokumente, a fost o premieră mult aşteptată pentru unii dintre românii aflaţi aici, la Berlinale. Eram foarte curioasă să îi descopăr, chiar dacă rolurile nu au fost principale. Summitul G8 e la final, iar la Şcoala Diaz Pascoli din Genova sunt cazaţi jurnalişti şi alţi participanţi. Într-o noapte, poliţia intră cu forţa în şcoală şi bate animalic toţi oamenii care erau înăuntru, pe motiv că printre ei s-ar fi aflat protestatari. Cazul a fost apoi decretat una dintre cele mai grave încălcări a drepturilor omului din ultimii ani.

După proiecţie, regizorul Daniele Vicari şi-a chemat echipa cu care a lucrat timp de 3 ani la acest film, o coproducţie dintre Italia, România, Franţa. Din partea românească i-am văzut prezenţi, pe lângă producătorul Madragora Movies – Bobby Păunescu, şi pe Monica Bîrlădeanu, Ana Ularu, Andrei Mateiu şi Cosmin Seleşi.

Sala a primit cu entuziasm filmul şi s-a aplaudat minute în şir. Însă, după primele două filme văzute şi mai ales după documentarul despre Marina Abramovic, eu am perceput Diaz ca pe un videoclip cu lungimi de imagine care îngropau firul narativ, un videoclip cu temă socială. Sper să ajung să îl văd şi în ţară, într-un alt context, pentru a-l analiza mai atent.