Femeile aduc sexul şi violenţa la Cannes

1
398

CORESPONDENŢĂ DE LA CANNES. Dintr-o reverenţă a organizatorilor Cannes-ului, care s-au simţit probabil vinovaţi că anul trecut nici o femeie n-a călcat pe covorul roşu ca regizoare a unui film din selecţia oficială, trei dintre cele patru cineaste din competiţia 2011 au deschis festivalul: Sleeping Beauty, de Julia Leigh, We Need To Talk About Kevin, de Lynne Ramsay, şi Polisse, în regia franţuzoaicei Maiwenn.

E incert dacă e întotdeauna un lucru bun să fii programat în primele zile de Cannes, pentru că până la final peste impresiile criticilor şi ale juriului se aşază câteva straturi şi filmele de început apar uneori ca o amintire veche (432 al lui Cristian Mungiu a fost, în istoria recentă a festivalului, o excepţie în acest sens: a fost proiectat la început, dar forţa lui n-a slăbit nici o clipă până la final, când a şi luat Palme d’Or).

Cert e că femeile n-au venit cu pantofi de satin, ci cu bocanci de luptă şi cu întrebări serioase despre sexualitate, violenţă, nedreptate. Polisse a fost numit de „L’Express” filmul-şoc al Cannes-ului, atribut pe care britanicii i l-au dat lui We Need To Talk About Kevin, ambele violente şi cu finaluri radicale. Toate (poate mai puţin Julia Leigh) au filme suficient de interesante sau de puternice încât să fie cotate deja printre cei care ar merita premii. Cel de-al patrulea nume feminin este Naomi Kawase, care probabil nu va sparge trendul cu Hanezu no Tsuki, o dramă despre locuitorii unei regiuni din Japonia (premiera pe 17 mai).

Sleeping Beauty are atmosfera unui basm coşmaresc, în care pluteşte o ameninţare vagă, niciodată cu adevărat materializată, pentru că debutanta australiancă Julia Leigh rămâne fascinată de norul mistic şi ambiguu în care şi-a înconjurat filmul şi uită să-i dea substanţă. Emily Browning (22 de ani), în schimb, e una dintre cele mai expresive figuri feminine apărute pe ecran în ultima vreme, un amestec de fragilitate şi perversitate, genul de actriţă capabilă să exprime multe prin tăceri. Sleeping Beauty nu e tocmai erotic, cum scrie pe afiş, ci mai degrabă un film voyeurist (şi) despre iluzia că poţi suporta mai uşor moartea admirând frumuseţea.

Browning are rolul unei studente care se angajează într-o reţea bizară ce satisface dorinţele erotice bizare ale unor oameni extrem de bogaţi. Cu excepţia serilor n care e plătită să toarne vin în pahare, îmbrăcată doar în lenjerie intimă, unor meseni bătrâni, într-o casă luxoasă, Lucy e obligată să ia somnifere şi nu află niciodată ce s-a întâmplat peste noapte. Julia Leigh n-a ştiut pe ce să se focuseze – structură (de thriller) sau studiu de personaj – aşa că filmul se agaţă de elementele vizuale şi de interpretarea lui Browning, suficient de puternice încât să asigure un debut cel puţin interesant.

Istoria unui masacru

We Need To Talk About Kevin e, în schimb, filmul unei regizoare care şi-a exersat stilul în alte două lungmetraje trecute prin festivaluri – Ratcatcher (1999) şi Morvern Callar (2002). Produs de Tilda Swinton (Oscar pentru Michael Clayton), care are şi rolul principal, filmul e o experienţă puternică şi reflecţiile asupra lui merg în mai multe direcţii. E o adaptare după un roman de Lionel Shriver despre un adolescent care comite un masacru în liceul său. Istoria e relatată în flashback-uri, din perspectiva mamei, pe care o vedem locuind singură într-o căsuţă dintr-o suburbie, căutându-şi un job printre privirile duşmănoase ale unor vecini care refuză să-i vorbească.

Din flashback-uri aflăm că a născut un copil pe care nu şi l-a dorit, un băiat care a crescut pedepsindu-şi mama pentru lipsa iubirii materne totale şi jinduid la ea. Cruzimea şi determinarea lui în a-i face zile negre de la vârste imposibil de mici sunt nerealiste pe alocuri, însă ele devin înfricoşătoare când Kevin (Ezra Miller, excelent în rol) ajunge la adolescenţă. „Cred că ideea unei mame care nu îşi iubeşte copilul e unul dintre ultimele tabuuri, despre care oamenii refuză să vorbească”, a spus co-scenarista Rory Stewart Kinnear, dublată de Tilda Swinton, ea însăşi mamă a doi copii, pentru care a avea o familie e „a bloody business”. Filmul e extrem de violent – Lynne Ramsay îl vede ca un horror psihologic – deşi nu veţi vedea nici sânge, nici împuşcături. Violenţa se acumulează latent şi se aşează ca o umbră peste întreg filmul. Ramsay are însă şi o rezolvare vizuală ieftină pentru vina mamei: pe tot parcursul filmului, ea încearcă să cureţe vopseaua roşie cu care cineva i-a mânjit faţada casei şi maşina.

Incest, violuri, drame

Polisse vorbeşte tot despre violenţă, dar pe altă limbă (şi propriu-zisă şi cinematografică). Pe modelui lui Entre les murs, filmul lui Laurent Cantet care a luat Palme d’Or în 2008, actriţa franceză Maiwenn îi pune pe actori (Karin Viard, Joeystarr, Marina Fois, Nicolas Duvauchelle, Karole Rocher etc.) în diverse situaţii, după un scenariu schiţat, şi îi lasă să improvizeze. De aici şi senzaţia de naturaleţe şi de documentar. Interpretările sunt foarte naturale şi puternice, iar filmul are câteva scene bulversante despre violuri, mame care îşi liniştesc bebeluşii masturbându-i, adolescente care fac felaţie pentru a-şi recupera un telefon (şi nu văd nimic rău în asta), taţi care recunosc deschis că se culcă cu fetiţele lor şi tot ce vă puteţi imagina mai rău la Brigada de Protecţie a Minorilor din Paris (inclusiv raiduri în taberele de romi, de unde sunt trimişi copiii la cerşit).

Pe fundal, se desfăşoară vieţile poliţiştilor, care au propriile drame şi neîmpliniri, se îndrăgostesc între ei şi îşi ies din fire în faţa suspecţilor şi a victimelor. Maiwenn a petrecut câteva luni într-o astfel de Brigadă, a urmărit cazurile (cele prezentate în film sunt inspirate de unele reale) şi vieţile celor care le rezolvă. Finalul e şocant, însă mai şocant e faptul că el s-a întâmplat în realitate.

Corespondenţă susţinută de

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here