Papa, omul zilei la Cannes

1
511

Habemus Papam, unul dintre cele mai aşteptate filme la Cannes, contestat de unele voci în Italia, a avut premiera astăzi, suscitând discuţii despre Vatican şi despre vieţile şi faptele Papilor. Nanni Moretti (Palme d’Or pentru La Stanza del figlio) ia un subiect delicat şi îl tratează cu umor şi subtilitate: cardinalul Melville (Michel Piccoli) este ales pe neaşteptate Papă – spre uşurarea celorlalţi cardinali din conclav pe care îi vedem rugându-se în gând să nu fie votaţi –, poate cel mai dificil job de pe lumea asta. Paralizat de ideea că nu va putea duce în spate asemenea povară, cardinalul fuge de la Vatican înainte de a se arăta mulţimii din piaţă. Psihologul (Moretti) care îi este adus special la Vatican rămâne închis printre ierarhi până trece criza, pentru a nu putea împrăştia informaţii despre situaţia din interior (purtătorul de cuvânt anunţase presa că noul Papă se roagă şi angajase un om să apară la perdea pentru a da senzaţia că e înăuntru).

Nanni Moretti doar survolează subiectul: nu intră pe teritorii interzise, în probleme de conştiinţă sau în altele de care Biserica Catolică nu e prea încântată să vorbească, ci se rezumă la a domestici lumea Vaticanului, a o face simpatică. Când nu au îndatoriri bisericeşti, cardinalii ar merge la o prăjitură, îşi fac pasienţe, rezolvă puzzle-uri. Au mobil şi televizor şi iau somnifere (chiar anestezice) înainte de a dormi – au mici plăceri lumeşti. Există câteva scene simpatice în care psihologul organizează un meci de volei în curte şi-i împarte pe cardinali pe echipe, iar Oceania are doar trei membri, pentru că „n-au reuşit să convertească prea multă lume pe-acolo”. În aceste condiţii, e greu de înţeles de ce un expert în Vatican a cerut oficial boicotarea acestui film în Italia (unde rulează din 15 aprilie): filmul nu-i face decât servicii instituţiei zguduite de câteva scandaluri recente legate de pedofilie.

Despre viaţa trecută a Papei nu aflăm decât că a iubit teatrul şi a vrut să fie actor (şi există o scenă în teatru cam neverosimilă) şi că a fost mai toată viaţa singur. În privirea şi în atitudinea lui (Piccoliare o blândeţe care aminteşte de Papa Paul al II-lea) e atâta credinţă, însă, încât nici nu e nevoie de mai mult. Dacă Moretti n-ar fi trecut spre final în alt registru, unul grav, supralicitând importanţa unui gest care contează în mare măsură doar pentru lumea catolică, filmul ar fi fost o agreabilă comedie, ceea ce e mai mult decât onorabil.

Habemus no Palme d’Or comentează deja (maliţios, dar inspirat) unii critici.

Corespondenţă susţinută de

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here