Aaron Sorkin: „Îmi place să scriu într-un mod romantic, idealist şi bătăios”

0
266
Aaron Sorkin credit foto: Pruneau
Aaron Sorkin credit foto: Pruneau

Unul dintre cei mai influenţi scenarişti americani, Aaron Sorkin (The Social Network), este omul din spatele serialului HBO care a debutat în vara aceasta, The Newsroom/ Redacţia, „o scrisoare de dragoste jurnalismului”, după cum singur o numeşte.

Sorkin (51 de ani) are trei premii Emmy pentru serialul The West Wing/ Viaţa la Casa Albă şi un Oscar pentru scenariul filmului The Social Network, iar stilul său de scriitură a devenit o marcă. Într-un interviu oferit Filmreporter.ro de HBO, Sorkin explică de ce a ales să documenteze viaţa ştiriştilor, de ce viziunea sa e romanticizată şi ce mai înseamnă televiziunea azi.

Redacţia îi are pe Emily Mortimer şi Jeff Daniels în distribuţie şi poate fi văzut în fiecare luni, de la 20.00, pe HBO. Episoadele sunt disponibile şi pe serviciul de video-on-demand HBO GO.

După ultimele tale experienţe în cinema, eşti bucuros că ai revenit în televiziune?

Cum nu se poate mai bucuros. Ador televiziunea. Mi-aş dori ca şi publicul să fi avut ocazia să petreacă ceva timp cu echipa şi cu distribuţia aceasta. John Lennon a spus odată „prefer să am o trupă, în loc de un Rolls Royce”. Ştiu foarte bine ce a vrut să spună. Şi eu prefer să lucrez în echipă, decât de unul singur. Îmi plac sporturile de echipă mai mult decât cele individuale. Iar anul trecut am avut ocazia să lucrez cu cea mai bună echipă cu care am lucrat vreodată.

De ce ai vrut să vorbeşti despre programele de ştiri şi de ce tocmai acum?

Îmi place să scriu într-un mod romantic, idealist şi bătăios – iar acest stil se potriveşte foarte bine unui mediu populat de oameni cinici – Casa Albă, de exemplu. Când am scris Viaţa la Casa Albă, lumea cunoaştea doar preşedinţi de tip Machiavelli sau idioţi sadea. Prin urmare, m-am gândit să scriu un serial despre un grup de oameni extrem de competenţi. Exact asta am vrut să fac şi pentru emisiunile de ştiri. Să scriu o scrisoare de dragoste jurnalismului. Am vrut să scriu despre un grup de oameni care au idealuri foarte înalte.

Ce crezi despre faptul că publicul nu arată prea multă înţelegere faţă de jurnalism, mai ales după scandalul din ultima vreme, cel cu ascultarea telefoanelor?

Exact asta am vrut să arăt în serial. Oamenii nu prea au înţelegere nici faţă de preşedinţii sau oamenii puternici. Dar lucrurile se schimbă dacă personajele tale chiar încearcă. Eroii din serialele dramatice sunt oameni care încearcă să atingă un ideal. Faptul că reuşesc sau eşuează nu prea contează – ceea ce contează e că încearcă. Şi se întâmplă şi tot soiul de lucruri mai uşurele – multe poveşti de dragoste, emailuri trimise greşit, etc.

Publicul ştie că aceste personaje vin la muncă gândindu-se că vor face o emisiune bună. Acesta este aspectul lor eroic. Dar este o redacţie romanticizată, idealizată – nu facem un documentar. E o versiune romanticizată a unor întâmplări cât se poate de reale.

Deci nu reflectă realitatea din programele americane de ştiri?

Am avut ocazia să cunosc ziarişti din toate domeniile – presă scrisă, radio, televiziune, internet – şi care seamănă cu personajele din serial pentru că nu şi-au pierdut idealurile. Chiar cred în puterea ştirilor, în rolul pe care ştirile îl joacă într-o democraţie şi vor să fie nişte eroi în carne şi oase. Dar se luptă cu forţele pieţei.

Demult, reţelele TV separau clar divertismentul, de ştiri. Vreme de 23 de ore pe zi puteai vedea seriale precum Beverly Hillbillies şi să faci avere din reclame – apoi aveai o oră, care acum e jumătate de oră, de ştiri – şi erau percepute ca un serviciu public, nu trebuiau să facă profit. Acea separare a dispărut. Dar nu e vina ştiriştilor – trebuie să facă şi ei ceea ce trebuie să fac şi eu atunci când lucrez pentru televiziune – să sporească numărul spectatorilor pentru a vinde mai multă publicitate şi a plăti facturile. Iar asta înseamnă că au prioritate ştirile din divertisment, iar cele serioase sunt percepute ca fiind mai plictisitoare.

Unde ai studiat subiectul serialului tău, înainte de a te pune propriu-zis pe scris?

Peste tot – Fox, MSNBC, CNN – am petrecut mult timp pe acolo. Au fost foarte de treabă şi generoşi şi le mulţumesc mult pentru asta.

Te-ai temut de întoarcerea la tema „televiziune din culise” după seriale precum Sports Night şi Studio 60 on The Sunset Strip?

Sincer, nu. Îmi dau seama că e a treia oară că scriu ceva de genul ăsta. Dar sunt scenarişti pe care-i admir şi care nu scriu despre nimic altceva decât poliţişti şi crime. La asta se pricep şi asta fac. Sunt scenarişti pe care-i admir şi care scriu despre avocaţi – şi mie îmi place să scriu despre avocaţi. Iar alţi scenarişti pe care-i admir scriu despre vampiri. Televiziunea, mai ales cea live, mi se pare foarte romantică. Ador ideea că există un grup de oameni într-un zgârie-nori din Manhattan, care anunţă ce se întâmplă.

Dacă ar fi să scrii azi Viaţa la Casa Albă, ai schimba ceva?

Nu cred. Cu o excepţie – evenimentele din realitate nu au influenţat serialul, care exista în propriul său univers. Apoi a avut loc atentatul de la 11 septembrie, un eveniment mondial practic, şi serialul a fost lovit în plin. Dar, dacă ar fi să-l scriu din nou, tot deaspre idealurile înalte ale personajelor cu pricina aş scrie.

Televiziunea s-a schimbat mult de la Viaţa la Casa Albă. Cum se simte asta din interior?

Puternic. În ultimul deceniu am asistat la o revenire a ceea ce numim „Epoca de Aur a Televiziunii”. Adică o întoarcere la succesul din anii ’50, când cei mai buni scriitori din America – Tennessee Williams, Arthur Miller şi Rod Serling – ignorau cinema-ul. Voiau să scrie pentru Playhouse 90, adică televiziune live. Adorau ideea că piesele lor pot fi văzute nu numai de cei din New York City, ci de toată lumea. Ideea de a pătrunde direct în sufrageriile oamenilor li s-a părut irezistibilă; şi le-a plăcut mult că pot scrie o piesă de teatru de 90 de minute şi nu trebuie să aştepte 3 ani ca să facă bani.

Şi de asta vedem astăzi oameni precum Martin Scorsese, Michael Mann, Dustin Hoffman sau Jeff Daniels spunând. „Teatrul bun e la televiziune. Vreau să lucrez şi eu acolo”.

Te atrage natura democratică a televiziunii?

HBO-ul e o televiziune pentru care trebuie să plăteşti, dar e minunat să poţi vorbi atât de multor oameni, din medii atât de diferite. Când scriu o piesă, de obicei, o văd numai cei care locuiesc în sau pe lângă New York City.

Dar sunt foarte norocos că pot să scriu piese, filme şi televiziune, că pot să le fac pe toate trei, şi sper să pot continua să le fac pe toate cât timp voi trăi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here