În Mind Game, desenatorii niponi de la Studio 4ºC demonstrează publicului românesc că pot împinge pedala imaginaţiei dincolo de podea.
Dacă Nishi ar fi ajuns pe mâinile unui regizor american de duzină, povestea lui ar fi sunat cam aşa: un tânăr ratat îşi câştigă încrederea în sine şi inima fetei mult-dorite după ce trece prin experienţa unei morţi provizorii. Dumnezeul-cel-dătător-de-a-doua-şansă ar fi un norişor vorbitor, cu voce joasă, care ar trimite pe capul lui Nishi un înger cu apucături ciudate. După o renaştere greoaie, presărată de micro-drame şi răzbunări previzibile, pe Nishi-cel-bogat-şi-iubit l-ar sărbători întreaga populaţie a oraşului, cu familia în mijloc.
Cum japonezilor le place să complice lucrurile în mod util şi haios, destinul desenat pentru Nishi – autor de benzi desenate de mâna a doua – arată al naibii de diferit. Se întâlneşte accidental cu Myon, iubita din copilărie, şi o însoţeşte la restaurantul tatălui ei, unde tocmai descind oamenii trimişi de şeful Yakuza. După ce încearcă s-o apere pe fată, Nishi sfârşeşte cât se poate de original: e împuşcat în fund. Îl aranjează un interlop cu vădite probleme de comportament, dar fotbalist de naţională, poreclit „Maradona din Osaka”. Dumnezeul din Mind Game* n-are astâmpăr şi-şi schimbă înfăţişarea de câteva ori pe secundă: e doar creaţia nehotărâtului, deznădăjduitului, dar creativului Nishi. Tânărul nu scapă de neant pentru că discursul lui sau al vreunui avocat a convins în Ceruri, ci pentru că fuge de rupe pământului, fuge până începe să devină translucid, fuge în direcţia opusă celei pregătite pentru morţi. În graba lui, smulge doar o promisiune: că de data asta norocul va fi de partea lui.
Într-adevăr, o viaţă nebună îl aşteaptă pe Pământ: Nishi, împreună cu Myon şi cu sora acesteia scapă de Mafie şi cunosc adevărata renaştere, în burta balenei. De poveste se lipesc bucăţi de trecut şi de viitor, creionul alunecă şi personajele îşi schimbă înfăţişarea pentru un cadru sau două, se transformă chiar în personaje filmate, Nishi şi ceilalţi explodează în dansuri psihedelice, în burta balenei e un bătrân care prepară sushi adevărat, nu din acela inventat pentru turişti, iar când Nishi şi Myon fac dragoste, devin nişte arcuri colorate, întinse şi apoi împreunate. Ritmul animaţiei ajunge la demenţă: pentru a ajunge la lumină, dincolo de gura balenei, se caţără cu toţii pe apă, sprijindu-şi tălpile de scândurile unei bărci, călcând pe peşti, apoi pe tancurile şi avioanele prăbuşite în vintrele cetaceului, devin păianjeni de apă într-o goană teribilă spre viaţa de afară.
Japonezii de la Studio 4ºC au înţeles perfect că marele avantaj al animaţiei e că poate întinde joaca fix cât ţine imaginaţia artiştilor. Şi, după cum se vede în „Mind Game”, îi cam ţine. Pentru a-l convinge de asta până şi pe cel mai neînduplecat privitor, animaţia toarnă cu frenezie finaluri peste finaluri dincolo de generic şi alege până la urmă câteva cadre certate aparent cu logica. Joaca n-are nevoie de pretexte.
Mind Game e o demonstraţie de forţă a unei şcoli călite în anii 80, desăvârşite în anii 90 şi duse la extrem după 2000. Fondatoarea şi producătoarea Eiko Tanaka spune, într-un interviu, că faima studioului n-a fost de ajuns pentru a găsi bani în cazul Mind Game: proiectul se arăta prea radical. De altfel, n-a fost uşor nici după ce-a fost gata: distribuitorii nu s-au îngrămădit să ducă aşa ceva în cinematografe. „Acest film îi câştigă pe oameni unul câte unul: de la festivaluri de film la reacţii primite la lansare. Chestia e că odată ce-l văd, oamenii se îndrăgostesc de această animaţie şi le spun altora despre ea. Acest tip de promovare a fost esenţial pentru succesul filmului”, a explicat Tanaka. A vrut un film pentru toată lumea, nu doar pentru iubitorii de animaţie, asta a fost tot.
Filmul a rulat luni seară la Cinema Scala şi va fi reluat în programul Anim’est din ultima zi (duminică, 17 octombrie, de la ora 16.30), la Cinema Patria. La Bucureşti mai rulează zilele acestea încă patru produse ale rafinatei „bucătării” de animaţie japoneză: Amintiri (1995), Micul inventator (2004), Oraşul comorilor (2006) şi Genius Party Beyond (2008).
* Mind Game, 103 minute, Japonia, 2004. Regia: Masaaki Yuasa.
