În urmă cu 4-5 ani, o vizionare a competiţiei de film românesc la Anim’est era o experienţă dătătoare de depresie. Cu excepţia câtorva filmuleţe mai închegate, ale unor animatori care lucrau prin agenţii de publicitate sau studiouri de efecte speciale, restul încercărilor, venite de prin universităţi, erau un soi de elucubraţii fără scenariu, fără idee, fără tehnică.
În câţiva ani, lumea animaţiei româneşti a mai prins puţină viaţă, graţie Anim’est-ului, care le-a oferit un motiv pasionaţilor de animaţie să lucreze în ciuda lipsurilor de tot felul, de la buget la timp (apropo, majoritatea animaţiilor incluse în competiţie anul acesta au fost lucrate în timpul liber).
În plus, există de câţiva ani Animation Worksheep, un atelier unde, timp de două săptămâni, se munceşte intens sub supravegherea unor traineri, iar rezultatul final sunt animaţii cu cap şi coadă, realizate cu tehnici diferite. Mulţi dintre cei care au trecut pe la Animation Worksheep s-au apucat ulterior de animaţii pe cont propriu şi au revenit în competiţie.
Anul acesta, 19 scurtmetraje româneşti au concurat pentru premiul secţiunii – ceea ce e o performanţă în sine – iar câştigătorul a fost Somn, de Mathilde Boiton, o coproducţie româno-franceză cu desene în cărbune. O întreagă reverie despre drumul fiinţelor care sfârşesc în farfuriile noastre porneşte de la o supă caldă servită la restaurant. Nu e cea mai inventivă animaţie din calup, însă e suficient de interesant realizată încât să fi impresionat juriul.
O menţiune specială a primit şi animaţia 2 (r. Ilinca Šeda), un fel de „unde-s doi puterea creşte” la propriu, transpus într-o familie de păsări în care se nasc doi pui siamezi. Dispreţuiţi de ceilalţi, puii îşi câştigă dreptul de a fi printre ceilalţi atunci când iau medalia de aur la un concurs de strâns grăunţe. Realizată în alb-negru, cu linii clare şi trimiteri simpatice la lumea actuală, dominată de media, 2 e o pledoarie pentru toleranţă. Un minus: vocile ciripitoare iritante.
Dacă ar vrea cineva să investească într-un animator, Bogdan Mihăilescu e cea mai bună alegere. După Grand Café (şi altele), a revenit la Anim’est cu o animaţie foarte scurtă, dar memorabilă: Sancta Simplicitas, o metamorfoză a unui taur inspirată de schiţele lui Picasso. Sau Andrei Sopon, cu Becoming, o animaţie suprarealistă cu umor dark despre un cal trezit după o mahmureală cumplită, care pleacă în căutări prin oraş şi sfârşeşte prin a deveni altceva. Sopon este student la London Metropolitan University şi este singurul inclus şi în competiţia Balkanimation.
Pe partea de animaţie 3D, singurul pregătit cu adevărat să treacă la lungmetraj este, probabil, Adrian Băluţă, autorul lui The Power of Ten Months, Dream Forest, A New Evolution, The Dog and the Litlle Bird.
Un scenariu foarte simpatic a avut Final Cut, o animaţie cu desene de mână regizată de Anna Búzás. O bunică de la ţară ar face orice pentru puii ei: împuşcă un uliu, le ţine umbrela de ploaie, ca să pască liniştiţi, îi ţine în patul ei noaptea. Duminica, atunci când vin copiii în vizită, puii sunt invitaţi şi ei la masă. Umor sadic, execuţie simplă, un început bun.
Din aceeaşi zonă, ca tehnică, cel puţin, vine şi coloratul Pretty Fly (r. Ela Duca), despre o muscă intrată pe o fereastră, care se desfată cu produsele cosmetice de pe măsuţă şi cucereşte, în cele din urmă, un muscoi nimerit pe acelaşi zid.
Desene de mână în alb-negru are La vie en rose, de Gabriela Mateescu, o animaţie despre minciunile care ne fac viaţa mai uşoară, de la complimentele nevinovate la invenţiile salvatoare. Un scenariu ceva mai bine şlefuit i-ar fi făcut un mare serviciu animaţiei în sine. Destulă personalitate are şi Andra Berilă, cu Ţepi, o metaforă despre oameni care nu-şi găsesc locul spusă ca un SF despre doi prieteni, un astronaut şi o găină, care călătoresc de pe o planetă pe alta, în speranţa că o vor găsi pe cea unde nu cresc ţepi. Personajele sunt suficient de simpatice încât să merite un mic serial animat.
Probabil cel mai slab din calup este Bonds, de Cristiana Voinea, despre istoria lui Cain şi Abel, transpusă pe jumătate în modernitate, care ia o altă turnură după ce Cain, simţindu-se vinovat, îi cere diavolului să-l ducă la Abel. Prin urmare, amândoi se trezesc în iad.
Alambicat, dar nu în sensul bun, este Eschaton (r. Alexei Pătraşcu), o combinaţie de desene de mână şi 3D despre lumea virtuală în care coexistă mai multe lumi şi care o poate înghiţi pe cea reală. Aglomerat, neclar şi cu final aşteptat, Eschaton e o tentativă interesantă strict la nivelul stilului desenelor de mână.
Jos / Below (r. Alexandru Petru Bădeliţă) este un foarte scurt experiment care combină imagini reale cu desene, la fel de scurt ca Opening/ Kilátás (r. Ágnes Fodor), un joc în alb-negru despre aparenţe. Cea mai intensă vizionare din calup – din păcate, foarte scurtă – a fost Priveghiul / The Death Watch (r. Laurenţiu Popa), un amestec de 3D şi desene excelente, o bizară atmosferă dark, stilată, cu femei în alb, umbre şi cai. Un spectator a şi întrebat la finalul proiecţiei de ce a fost atât de scurtă, am fi vrut mai mult, mult mai mult.
Tango con Anita (r. Fekete Szabolcs) un joc antrenant în roşu, alb şi negru, cu doi dansatori de tango – care s-ar fi încadrat mai degrabă la secţiunea Videoclip – a fost creată special pentru piesa „Mi Confesión”, din repertoriul Gotan Project. O joacă foarte colorată a fost Credo ( r. Melinda Kádár), în care feţele vorbitorilor se recompuneau inventiv, ca un puzzle. Vocile erau reale, ale unor săteni din Ardeal care-şi dau cu părerea despre cum arată Dumnezeu.
Pe partea de 3D, cu excepţia lui The Power of Ten Months al lui Adrian Băluţă – o animaţie amuzantă, competent realizată tehnic (dar şi pe partea de scenariu), despre „catastrofele” involuntare pe care le pot provoca bebeluşii lăsaţi singuri în cameră, restul filmelor din calup dau senzaţia de „neterminat”.
În Hope Mountain (r. Ştefan Morozan), un băieţel-robot urcă pe un munte din deşert pentru a arunca cenuşa cuiva drag. Animaţia e schematică şi nu prea inventivă. Metamorphose (r. Florian Simovici) e ceva mai lucrată, însă lasă aceeaşi senzaţie, de variantă intermediară: doi peşti se joacă pe fundul apei, printre obiecte, prinzând culori diferite pe măsură ce le ating.
Stop, regizat de cunoscutul animator Ion Octavian Frecea, are un moment foarte bun, care i-a dat şi cele mai multe bătăi de cap, acela în care o zebră veselă zburdă inconştient, pe muzică, înspre o şosea pe care circulă imprevizibil camioane uriaşe. Restul personajelor şi decorul rămân la senzaţia de work-in-progress.
