Autor: Anca Fronescu
CORESPONDENȚĂ DE LA BERLIN. Pe Richard Linklater l-am studiat în facultate. Și l-am întâlnit de câteva ori la New York, prin festivaluri și pe la Q&A-uri. E unul dintre motivele pentru care am ținut să văd Boyhood, filmat de-a lungul a 12 ani, răstimp în care cineastul urmărește evoluția, atât în film cât și în realitate, a lui Mason (Ellar Coltrane) și a Samanthei (jucată de fiica lui Linklater, Lorelei). În film, ei sunt copiii cuplului format de Patricia Arquette și Ethan Hawke.
Filmul ăsta are șanse serioase la Ursul de Aur, iar Ellar Coltrane la premiul pentru cel mai bun rol masculin. E povestea a doi copii și a părinților lor, despărțiți, care întemeiază noi familii, în Texas. E oglinda unei familii americane de secol 21, cu problemele și sterotipiile ei. Cei doi copii rămân nucleul.
Toți actorii au participat la acest proiect timp de 12 ani. Îți devin foarte apropiați, la finalul filmului îți vine să-i inviți la o bere. Boyhood-ul lui Mason este pus sub lupă aici. Devenirea sa, drumul său spre bărbăție e subiectul principal al filmului. Urmărim transformarea lui – interioară și exterioară – pe fundalul istoriei recente: nine eleven, războiul din Irak, Internetul. Muzica e și ea marcaj al timpului – începem cu Hives și terminăm cu Daft Punk. Până la finalul filmului, se creează o intimitate și o familiaritate foarte prețioase. Toți îți devin dragi. Și tot ce speri e ca, peste ani, cei doi tineri să nu regrete această expunere a unei părți mari din viața lor.
„Filmul care nu e film”
Imediat după vizionarea Boyhood, am fugit la un panel din Berlinale Talents unde Corneliu Porumboiu (prezent în festival cu Al doilea joc), alături de alți doi regizori, Sophie Hyde (52 Tuesdays) și Warwick Thornton (The Darkside), era invitat să discute despre puterea filmului hibrid.
Am văzut Al doilea joc miercuri, la proiecția pentru presă, cu o sală plină (doar câțiva au plecat după primele zece minute, ceea ce se întâmplă la fiecare proiecție, oricum). Filmul „care nu e film”, așa cum declară Corneliu Porumboiu, înseamnă suprapunerea comentariilor lui și ale tatălui său peste înregistrarea unui meci Dinamo-Steaua din 1988, meci la care Adrian Porumboiu a fost arbitru. Așadar, este o discuție între tată și fiu pe seama unui derby între două echipe mari, la care a nins foarte mult, atât de mult încât dacă ar fi început să ningă un pic mai devreme de începerea lui, nu s-ar mai fi jucat.
„Cum ați făcut filmul acesta?”, a fost întrebat Porumboiu. „Păi, am găsit acasă un DVD player cam ciudat, avea un singur buton, play, am apăsat pe buton și l-am lăsat pe tata să vorbească. Îmi trecuse prin cap să fac ceva legat de acel meci, însă nu era nimic concretizat ca plan, ca intenție de a face un film. Pentru că nu am putut opri meciul – DVD-ul avea doar buton de play -, am înregistrat așa cum a decurs totul, neștiind cât și cum se înregistrează. După două zile terminasem, de fapt”, a răspuns regizorul.
„Eu am obsesia scrisului, scriu la un scenariu până la epuizare, totul trebuie să fie perfect, sunt perfecționist. Poate că filmând astfel am vrut să evadez din scris. Iar tot ce se întâmplă acolo este foarte personal pentru mine, e ceva important doar pentru mine. După două zile, acel ceva era captat, exista deja. După aceea, nu m-am mai gândit la el. Și niciodată nu am crezut, nu am plănuit ca asta să devină un film”, a adăugat Porumboiu.
Ninsoarea din timpul meciului are și ea o semnificație personală pentru Porumboiu: „Pe mine iarna, zăpada mă duc cu gândul la copilărie; țin minte și când am văzut filmul lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu, sunt anumite scene care se petrec iarna și pe alea le asociam cu copilăria mea”.
La fel am rezonat și eu cu filmul. Microbistă nu sunt, la fotbal nu mă pricep, dar de când a început filmul am fost transportată înapoi în timp. M-am revăzut în sufrageria de acasă, cu tata șezând pe fotoliul de lângă mine, cu televizorul aprins și cu noi doi distrându-ne în a comenta un meci de fotbal. În filmul care nu e film al lui Corneliu Porumboiu, tatăl și fiul nu se joacă doar de-a comentatul. Tatăl a arbitrat acel meci, acum îl reanalizează, își asumă deciziile luate atunci, le justifică, le rearticulează.
„Cum ți-a venit ideea asta? Fantastic”
Devine incitant și amuzant să urmărești jocul fotbaliștilor (crema fotbalului românesc la tinerețe: Hagi, Balint, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu etc.), și mai ales pe Cămătaru alergând pe teren cu capul bandajat, după ce și-a spart tâmpla, și cu tricoul îmbibat de sânge. E și amuzant și absurd în același timp. În imaginile de pe teren sunt, de fapt, reflectate vremurile. Ne aducem aminte de Cofetăria Florentina, de campaniile cu „recuperăm hârtia, salvăm pădurea”, de faptul că echipele sunt ale armatei și ale poliției – deci meciul se juca între armată și Securitate (la un moment dat, tatăl comentează sec: joacă comuniștii împotriva comuniștilor). „Păi, trebuia să joace comuniștii împotriva burgheziei, nu?” comentează fiul.
Ne aducem aminte de cenzură, pentru că o luare la trântă pe teren e imediat „camuflată” printr-o mutare rapidă a camerei pe copacii înzăpeziți și a tribunelor pline de oameni cu umbrele. „Da’ și oamenii ăștia să vină așa, pe vremea asta”, îl auzi pe Corneliu Porumboiu. Și zăpada nu contenește să cadă. Tatăl desconsideră pe un ton foarte sec și amuzant cum că așa ceva ar putea fi un film. „Pe cine să mai intereseze așa ceva? Nu se uită nimeni. A trecut. Gata”.
Înduioșător e cum, la final, fiul își felicită tatăl: „Bravo, bătrâne. Ai arbitrat bine”. De fapt, toată această readucere în prim plan a unui meci de atunci e o reverență a fiului față de tată, o retrăire a unor momente din copilărie. De pe ecran, din imaginile cu fulgi pufoși și din ce în ce mai deși, dintre faulturi și cartonașe galbene (al căror rost este foarte bine explicat și argumentat), dintre avantaje date și mingi ratate transpare copilăria, nostalgia. Cred că pentru generația noastră, a celor care ne-am trăit copilăria prin anii 80, filmul acesta care nu e film asta poate fi: un tablou de atunci.
Am urmărit filmul cu o prietenă care s-a născut la un an după meciul cu pricina; numai prin asta și filmul are deja valoare istorică. Pentru ea e, în primul rând, un document istoric.
Porumboiu povestea după panel cum, la interviurile date presei germane, câțiva reporteri i-au povestit că în Germania fotbalul este abordat cât se poate de serios, este o disciplină cu abordări filosofice pe măsură și că acest film se va putea potrivi perfect în asemenea discursuri. Ideea originală numită Al doilea joc va mai aduce cu sine multe surprize, cred. Vorba lui Warwick Thornton, al cărui frate e jucător de rugby: „Cum ți-a venit ideea asta? Fantastic”. Mai în glumă, mai în serios, te gândești că ar putea iniția un trend.
Un lucru e cert: la Berlinală, numele lui Corneliu Porumboiu se aude des pe coridoare și prin sălile de cinema. La Q&A-urile cu public se pun întrebări, la proiecții se râde. În timpul filmului, îl auzi pe fiu întrebând: „Uite, nu zici că e un film de-al meu? Lung și nu se întâmplă nimic”. Tocmai ăsta e paradoxul, crezi că nu se întâmplă nimic, iar după ce se termină realizezi câte s-au întâmplat cu tine de-a lungul vizionării, câte ai retrăit, la câte te-ai gândit. Hibrid sau nu, film sau ba, Al doilea joc merită văzut.
Ken Loach și Europa Unită
Joi seara, Ken Loach a primit Ursul de Aur pentru întreaga carieră. Cineastul britanic a fost elogiat de bunul său prieten, Jiri Menzel, al cărui film, Trenuri atent supravegheate, este preferatul lui Loach. „Engleza mea e mult prea amuzantă, așa că am să citesc ce am de spus în cehă”, a spus Jiri Menzel la începerea serii festive. „Ken Loach ne-a arătat, de-a lungul a 50 de ani, cum e să trăiești la marginea societății, cum e să fii uitat de restul lumii, cum e să fii sărac, dar să-ți păstrezi demnitatea și umorul”.
Ken Loach, la rândul lui, a adus un omagiu cinematografiei cehești din anii 60, a evocat prospețimea, sarcasmul și finețea lui. „Cred că Europa e cea de care avem nevoie, avem nevoie să o definim, însă nu prin metode și pedepse economice prin care apăsam pe umerii celor mici și aflați în criză și mai mare. Nu de competiție e nevoie, ci de colaborare, și da, eu cred în Europa unită; presupun că în sala sunt cu precădere europeni și cred că avem nevoie unii de alții”, a adăugat Loach.
După înmânarea Ursului de Aur pentru întreaga carieră, în prezența directorului Berlinalei, Dieter Kosslick, a fost proiectat filmul Raining Stones. „De ce l-am ales pe acesta? Pentru că e mai scurt și pentru că e destul de mult umor în el”,
Înainte de înmânare, Jiri Menzel a luat Ursul, prefăcându-se că vrea să-l ascundă. „Tu mai ai unul, Jiri”, i-a spus Dieter Kosslick (Menzel a câștigat Ursul de aur pentru Ciocârlii pe sârmă, film interzis de regimul comunist cehoslovac în 1969 și prezentat în 1990, la Berlin). La final, Ken Loach a dat să coboare de pe scenă, lăsând Ursul în urmă. Dieter Kosslick i l-a înmânat din nou, în aplauzele puternice ale spectatorilor.
