Tudor Caranfil, la 80 de ani: „N-am fost dizident, dar răzvrătit am fost mereu”

3
666

Ce mai înseamnă să fii răzvrătit la 80 de ani? Să circuli cu bicicleta prin oraş? Să continui să scrii tomuri? Să vezi zilnic 2-3 filme? Să nu ratezi Cannes-ul, Berlinul, TIFF-ul şi toate celelalte? Să te îmbraci în pantaloni scurţi şi să ai o memorie fantastică? Tudor Caranfil n-ar sta să filozofeze prea mult, e ocupat – mai sunt atâtea filme de (re)văzut şi (cel puţin) o carte de terminat.

Astăzi, criticul de film împlineşte 80 de ani şi cine-l cunoaşte îi dă măcar 20 de ani mai puţin. În ziua în care l-am întâlnit pentru interviu, pe la 18.00, apucase să vadă deja Cei trei muşchetari din 1954, cu Gene Kelly. Era parte din tabieturile lui zilnice: între 8 şi 10 dimineaţa scris, apoi vizionări de presă, cumpărături şi alte îndatoriri, pe bicicletă, după-amiază – văzut filme înregistrate de pe TV, iar seara pe la 22.00, culcarea.

Bicicleta e un fel de a doua iubire după cinema, nu se poate despărţi de ea, deşi a avut trei accidente, ultimul acum trei ani. „Umărul drept e cam terminat, am avut nişte dureri care m-au înnebunit. Doctorul m-a întrebat dacă merită să mai facem operaţie să-mi agaţe un cui acolo şi i-am zis că nu, nici vorbă. Apoi mi-a trecut, au avut de suferit mai degrabă bicicletele decât mine”, povesteşte Caranfil într-un interviu pentru Filmreporter.ro.

Munca sa din fiecare dimineaţă înseamnă al cincilea volum din „Istoria cinematografiei în capodopere. Vârstele peliculei”, care ar trebui să apară anul viitor la Polirom. Primul a fost inclus pe lista „Celor mai bune cărţi de film”, care cuprinde 112 de volume din 27 de ţări, selectate de un juriu internaţional, la solicitarea Polish Filmmaker Association. Caranfil e puţin sceptic în legătură cu lista asta şi se întreabă cine i-o fi citind cartea şi în ce limbă. În orice caz, e un frumos cadou la 80 de ani.

Prima cronică pe care aţi scris-o vă amintiţi la ce film a fost?

Undeva în Europa, dar n-o să vă spună nimic titlul, deşi filmul era de excepţie. Géza von Radvany era un regizor care a început la Budapesta şi a turnat în Franţa şi în RFG. Filmul pe care l-am recenzat eu a fost, în 1947, un triumfal succes internaţional postbelic, despre o bandă de copii ai boschetelor, înfometaţi de războiul abia terminat şi adunată de pe drumuri de un bătrân muzician. Ca şi „sciuscii” neorealismului italian, copiii lui Radvany jefuiau şi trişau pentru că nu vedeau în ţara ruinată decât crima ca soluţie de supravieţuire, şi pentru că societatea îi refuza, chiar dacă încercau o existenţă cinstită. Printre interpreţii adolescenţi strălucea, la debut, cel care avea sa fie marele actor Miklos Gabor.

Cum s-a nimerit să fie tocmai acest film?

Eram începător, n-aveam nici 18 ani, şi ajunsese în oraşul meu, în Galaţi. Cei de la ziar voiau să publice neaparat o cronică, pentru că se publicase şi la Bucureşti iar ăsta era neaparat argument pentru presa provincială. Cât despre mine, la cenaclul literar al oraşului pe care-l frecventam, îi făceam praf pe toţi cei care aveau curajul să propună un text. Probabil de aceea mi-a cerut redacţia cronica cinematografică, iar eu, la 17 ani, abia aşteptam să mă afirm. Dar am avut noroc cu filmul. În profesie este ca şi în dragoste, depinde foarte mult cu cine începi. Eu mi-am început bine. Profesia!

Dragostea de filme de unde vine? Era cineva în familie care vă ducea la cinema?

Mama ne ducea. Şi fratele meu mai mare cu cinci ani îmi povestea filmele pe care le vedea. Nu m-am gândit niciodată de unde ar veni pasiunea asta, toţi eram morţi după cinema.

Aveaţi un cinematograf în apropiere?

Aveam peste drum de casă un cinematograf cu nume consacrat, îi zicea: „Cinema Français”. Cred că toţi din generaţia mea aveau pe cineva care să-i ducă la cinema sau să le povestească filme. Cum nu exista televizor, cinematograful însemna infinit mult mai mult decât o face astăzi.

În copilărie aţi trăit războiul. Cum a fost în perioada aceea?

Groaznic. Un coşmar. Când m-au trezit, pe 22 iunie 1941, tunurile, credeam că e cutremur, că tocmai trecusem printr-unul. Şi mai groaznic a fost – şi asta nu se poate uita – „în retur”, a doua zi după 23 august 1944, când lumea răsuflase uşurată că razboiul s-a terminat. Într-un oraş rămas fără armată română, regrupată pe alte poziţii, germanii, deveniţi peste noapte din aliaţi, ocupanţi, publicaseră pe ziduri nişte anunţuri, avertizând locuitorii să se ascundă în beciuri şi adăposturi. Cei care ar fi fost găsiţi pe stradă sau în casă urmau să fie împuşcaţi.

Abia seara am înţeles de ce au recurs la avertismente: la căderea întunericului, au început să incendieze oraşul concentric, nemţeşte, din centru spre periferie. Şi cred că ajunseseră aproape de strada noastră,, nu mai puteam conta decât cel mult pe una-două nopţi, când au intrat ruşii în oraş. Şi a început apoi o altă ocupaţie…

În comunism, aţi avut vreodată probleme cu Securitatea?

Ca mai toată lumea! Atâta timp cât regimul n-a avut stabilitate, represaliile înspăimântau, erau foarte dure. La sfârşitul anilor 40 – 50 eram adolescent, nu eram dintre cei vizaţi. Dar dispăreau oameni de pe strada mea, auzeam a doua zi că au fost ridicaţi şi nu-i mai vedeam. Dar să nu căutaţi în mine dizidentul, că nu am avut ocazia! Îmi amintesc, totuşi, că la alegerile din 46 am fost foarte prezent, luând atitudine politică în cercul restrâns de amici cu pantaloni scurţi.. Cum eram convins că nu pot câştiga comuniştii alegerile, am fost foarte dezamăgit de rezultate..

V-a interesat dintotdeauna politica?

Sigur că m-a interesat, cum ar fi fost posibil să nu mă intereseze? Ba chiar m-a şi inspirat uneori. Au fost momente când – fie din cauza anti-sovietismului liderilor comunişti, fie din cauza faptului că liderii se simţeau in siguranţă – se putea discuta despre politică de pe orice poziţie. Din 64, când au fost eliberaţi deţinuţii politici, nu prea îţi mai era frică de ce spui. Puteau să te dea afară din serviciu sau, în cel mai rău caz, te chemau la Securitate şi îţi puneau în vedere să-ţi păzeşti gura. Sub mareşalul Antonescu, represaliile erau mai clare. El tipărise afişe cu sloganul: „Cine limba lungă are/ cinci ani va săpa la sare!”. Vedeţi? Sentinţa era deja pronunţată…

Urmăriţi şi acum ce se întâmplă în politică?

Da, cum să nu urmăresc.

Nu v-a molipsit lehamitea generală când vine vorba de politicieni?

Nu poţi rezolva nimic cu lehamitea. Trebuie să-ţi asumi răspunderea, dacă nu, te trezeşti în stadiul în care suntem acum. Tot cu lehamite!

Când aveaţi emisiunea „Vârstele peliculei” la TVR primeaţi multe scrisori, reacţii de la oameni?

Păi, era o emisiune clădită conştient pe legătura cu telespectatorul cinefil. Şi acum păstrez plicurile celor care-mi scriau. Emisiunea era în aşa fel concepută ca să implice telespectatorii. Existau în ea trei rubrici fixe: „Curierul emisiunii”, o rubrică în care discutam propuneri de viitoare sau trecute subiecte, exista de fiecare dată şi o „cine-ghicitoare” cu un scurt extras dintr-un film şi acordam, ca răsplată, celor mai competitivi participanţi „Secvenţa la cerere”, dreptul lor de a propune o secvenţă pe care s-o revadă. La un moment dat, Dumitru Popescu „Dumnezeu”, cenzorul Partidului, mi-a analizat emisiunea. „Cum adică?”, a zis indignat „cum să dicteze un Ionescu oarecare conţinutul emisiunii Televiziunii Române?”. Şi pe mine m-a luat gura pe dinainte: „Da’ un Popescu oarecare de ce ar fi mai nimerit?”. A înghiţit-o. Ce i-o fi spus directorului general, nu ştiu.

Câtă libertate aveaţi să vă faceţi emisiunea?

Eu am intrat în televiziune când cenzura încă funcţiona ca instituţie, nu fusese desfiinţată de ochii lumii, ca mai târziu. Vizionarea o făceam cu aceşti inşi din Direcţia Presei. Tocmai trecusem din presa scrisă, de la „Informaţia Bucureştiului”, la televiziune, şi am simţit transferul acesta ca pe o eliberare. Dacă, în presa scrisă, cenzorul îţi putea rade un pasaj sau să-ţi adauge unul la care nici nu gândeai, la televiziune nu mai era, tehnic, posibil. Orice tăietură se simţea şi ei nu voiau asta, nu dădea bine să se vadă foarfeca. Ori anulau emisiunea cu totul, ori o lăsau aşa. Eu preferam să n-o difuzeze decât s-o schilodească.

A fost vreun film sau vreun regizor despre care nu aţi putut vorbi?

A fost un personaj, Dracula. Am vrut să fac la un moment dat o emisiune despre el, dar nu s-a putut. Era prezenţă interzisă! Le-am explicat că mă axez pe Vlad Ţepeş, pe mitul lui, pe spaima pe care au trezit-o în Europa în rândul adversarilor. Degeaba!

N-am fost dizident, dar răzvrătit am fost mereu. Ba era să fiu dat afară, ba eram vedetă. Mă obişnuisem cu sus-josul, cu scrânciobul ăsta. Şi, dacă vreţi, cărţile mi le-am publicat întotdeauna în momente de spaimă, când simţeam că lucrurile se cam termină, fie la televiziune, fie la „Informaţia Bucureştiului”. Şi, dacă mă apucam de un manuscris, îl terminam, chiar dacă lucrurile se linişteau între timp.

 Aţi scris multe cărţi, iar cele mai multe necesită foarte multă documentare. Şi răbdare.

Aveam un mare avantaj: mesele de montaj ale televiziunii, pe care puteam să revăd tacticos filmele. Nu mă rezumam la o proiecţie într-o sală şi gata, s-a dus filmul. Stăteam şi analizam filmele secvenţă cu secvenţă, uneori şi săptămâni de zile.

Deci aţi văzut miile de filme despre care aţi scris în dicţionare?!

Cum altfel? Dar toată generaţia mea asta făcea, vedea filme. Nu privea cadou DVD-uri. Aşa că azi când se spune despre mine că am văzut zece mii de filme, le explic admiratorilor că toţi făceam, pe atunci, asta. Cinematografele gemeau de lume. Nu cifra e marea scofală, pe mine nu mă încântă deloc că sunt complimentat drept „tipul care a văzut mii de filme”. Aş fi mai mulţumit dacă s-ar spune „tipul care a analizat mii de filme”.

Mai aveţi răbdare să vedeţi filme? Nu aveţi senzaţia de déja-vu?

Ba cum nu! Nu trebuie să vezi mii de filme, ajunge să fi văzut câteva sute. Sunt, la urma urmelor, 5-6 categorii de formule şi, dacă le-ai decelat, poţi trimite filmele imediat la prototip. Dar atunci când există un regizor care să lumineze în mod inedit un subiect obişnuit, dacă există un autor care are ceva de spus, atunci e interesant să urmăreşti ce vrea să spună şi cum anume, şi intriga rămâne în plan secund..

Care e ultimul film care vi s-a părut cu adevărat interesant?

Melancholia lui Lars von Trier. Mie nu îmi place în mod obişnuit Trier, nu îl înghit, iar comedia lui, Şeful şefilor, m-a înfuriat de-a binelea. Nu doar că filmul era prost, dar Von Trier se mai şi lăuda că a prospectat teritorii noi ale cinematografiei lăsând mână liberă computerului, să facă ce vrea el acolo. Ăsta chiar că e un faliment creativ! Ei bine, acest Von Trier care m-a înfuriat şi mai tare cu Antichrist – de la el mi-a plăcut un singur film, de pe la începuturi, Europa, o demonstraţie de hipnoză colectivă – m-a impresionat acum cu Melancholia. Filmul lui m-a cucerit, alături de cel al lui Michel Hazanavicius, The Artist. În schimb, am înghiţit cu noduri Palme d’Or-ul decernat lui Terrence Malick pentru Tree of Life, un film sărac, dres cu pulberi de stil şi cu o simbolistică a efectelor speciale.

Vreun film care să vă fi schimbat sau influenţat viaţa în vreun fel?

Îmi amintesc că eram într-unul din momentele mele disperate, fusesem dat afară de la ziar, aveam copii de crescut… Cu o zi înainte de a mă duce să iau avizul serviciului de cadre, am intrat la cinematograful Studio, unde ne întâlneam în fiecare săptămână să vedem ce filme occidentale au mai fost refuzate de şefii cinematografiei noastre. O dată pe săptămână ni se proiectau şi nouă filmele trimise la plimbare, care nu corespundeau standardelor ideologice.

În seara aceea nu aveam de văzut vreo blasfemie străinească, ci un proaspăt film românesc, după Cezar Petrescu, Calea Victoriei, în care, spre nenorocul meu, era vorba tocmai de un gazetar şomer care umbla din redacţie în redacţie şi cerea nu milă, ci un ciubuc din care să trăiască. La jumătatea filmului, n-am mai putut suporta! Prea semăna cu ce mă ameninţa soarta pe mine. Aşa că am ieşit pe bulevard. Dar, rămas singur cu gandurile mele negre, lăsam un iad şi intram în altul. La Patria era My Fair Lady pe afiş, îl văzusem de vreo trei ori, dar am zis că mai pot intra o dată. Dom’le, am ieşit fericit!

Dintre regizorii pe care îi admiraţi pe cine aţi întâlnit? Aţi avut dezamăgiri cunoscând persoana din spatele unui nume?

N-am idealizat şi idolatrizat pe nimeni niciodată. Dar îmi plăcea să leg filmele unui regizor de personalitatea lui. Mă întreb dacă Eisenstein nu m-ar fi dezamăgit ca om…

Aţi fost mulţumit când fiul dvs. a ales să devină regizor?

Cum să fiu? Păi, în momentul acela, în anii 80, chiar părea o nebunie. Cinematograful românesc era unul provincial, se împiedica nu numai în veleităţile de conducător ale partidului unic, ci şi în propria politică de afirmare a cineaştilor. Mai toţi marii noştri realizatori doreau să imite ce se întâmplă în festivalurile internaţionale. De aceea, filmele lor erau neinteresante, erau deja-vu-uri. Când Dan Piţa, în Femeia visurilor, vrea să facă un , te apucă râsul, pentru că modelul fellinian e un film îmbibat de cultură şi de experienţă de viaţă, iar maestrul nostru nu făcea decât să-l maimuţărească, îl reducea la nivelul său.

Revenind la Nae, nu i-am încurajat vocaţia, deşi i-am înţeles-o. I-am explicat că cinematograful românesc nu are cum să se afirme şi că el personal nu va primi de lucru. Plus că toţi „marii maeştri” din UATF îmi purtau sâmbetele pentru cronicile mele, primul dintre ei fiind rectorul Mircea Drăgan, înfuriat după fiecare cronică „destructivă”. Mi s-a povestit că, după despuierea rezultatelor, rectorul chiar ar fi chemat-o pe Zizi Bostan (Elisabeta Bostan) s-o întrebe cum de i-a dat 9 la lucrările scrise. La examenul practic, îi dăduseră 4 şi credeau că l-au terminat. A izbutit să intre, cu nota maximă la lucrarea scrisă, al cărui autor era secret, ceea ce nu m-a făcut deloc fericit. Ar fi fost un foarte bun matematician…

Ca orice om, am slăbiciunile mele: aş fi vrut un nepot. El trebuia să facă întâi carieră. Şi nici fiica mea nu s-a grăbit să-şi încurce existenţa cu vreunul. E frustrant, fiindcă a creşte un copil e o experienţă unică şi splendidă. Să vezi cum face primii paşi, cum se dezvoltă în el conştiinţa, e parcă ai dezgropa din uitare propria ta pruncie. Un subiect formidabil de film, pe care un regizor n-ar trebui să-l rateze.

Înseamnă că v-a plăcut să fiţi tată.

Enorm de mult. Am fost un tată pasionat. Nu ştiu dacă eu l-am făcut cinefil, deşi îl luam la filme cu mine de pe la 9-10 ani. Îl urmăream, curios. Era un spectator foarte interesant.

La primul său film, E pericoloso sporgersi, aţi avut vreo contribuţie?

Nu l-am ajutat. Nici n-aş fi putut, fiindcă n-aveam însuşirile proprii unui scenarist de film. Mi-a citit doar libretul. Şi primul lui film mi-a plăcut cel mai mult. A fost foarte bogat, autobiografic, celelalte apăsau mult mai mult pedala ficţiunii..

Când discutaţi despre filmele lui cu el sunteţi sincer?

Da, şi uneori simt că-l doare când am, rar, o rezervă, dar în relaţia noastră aşa s-au stabilit lucrurile.

Nu simţiţi că v-aţi înşelat acum, după atâţia ani? Fiul dvs. a făcut filme bune şi e pe drumul cel bun, într-o cinematografie schimbată…

Drumul cel bun se vede la sfârşit, la bilanţ. Din 1993 până acum sunt aproape 20 de ani, iar el a făcut cinci filme. Lucrează atât de rar, încât lumea îl uită.

Dar pe dvs. nu v-a tentat să faceţi regie?

Am dat un examen la regie în 1950, chiar când s-a înfiinţat Institutul. Dar eram ezitant… Întâi voiam să mă fac actor, dar nişte consultanţi la Institut, în perioada de pregătire, m-au convins că sunt prea scund ca să fiu actor şi mai bine aş fi regizor. Cum n-aveam statura unui Florin Piersic, m-am resemnat, am dat la regie de film şi am luat o notă bună, dar sub locurile ocupate deja. Ca să nu mă piardă, examinatorii m-au expediat la regie de teatru, unde l-am avut coleg pe Iani Cojar. Dar nu-mi plăcea şi la un seminar l-am contrazis pe un lector de la CC, şi tovul m-a ajutat ca la finele anului să fiu trântit. Ceea ce nu m-a făcut nefericit, dimpotrivă. Şi poate aveau dreptate. M-am întors spăşit să-mi dau bacul, că nu-l aveam…

Pe ce loc a fost familia în viaţa dvs.? Mai ales în perioada în care aveaţi o carieră şi eraţi cunoscut?

Eu n-am muncit ca să fac carieră. Scopul meu a fost mereu de a lumina, cu puterile mele măsurate, viaţa incoloră a acelor ani. Asta mă făcea fericit şi, din păcate, familia a rămas întotdeauna pe locul doi. Profesia mă devora. Familia mi-a completat însă existenţa în mod vital. În epoca transferului meu la TVR, plecam la 8 dimineaţa şi reveneam după 12 noaptea. Îi întreb acum pe copiii mei cum au resimţit acea perioadă şi nu-şi amintesc să le fi lipsit atât de mult, cât mă simt eu vinovat azi.

Spuneaţi undeva că plictiseala vă îmbătrâneşte, de aceea vă găsiţi tot timpul ceva de făcut.

Da? Nu-mi mai amintesc. Oricum, fără un proiect în lucru sau măcar în perspectivă, eşti terminat.

Care e cel mai mare defect pe care vi-l recunoaşteţi?

Lipsa de tact. Mi-a provocat numai greutăţi în viaţă.

Dar cea mai mare calitate?

Dorinţa de a spune tot timpul ce gândesc. Dar ştiu eu dacă n-o fac din lipsă de tact?

În ce film v-ar fi plăcut să trăiţi?

În „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”.

BIO

Un istoric al capodoperelor

Tudor Caranfil s-a născut la Galaţi în 1931. A terminat filosofia la Universitatea Bucureşti, în 1957, cu Diploma de Merit. În anul 1962, a inaugurat din proprie iniţiativă Seara prietenilor filmului, prima formă a Cinematecii Romane. Din 1966, cu 7 capodopere ale filmului mut, începe o lungă serie de volume de istorie a cinematografiei, printre care: Istoria filmului în capodopere (4 volume, 1982-1998), Cetăţeanul Kane. „Romanul” unui film (1978), În căutarea filmului pierdut (1988, volum distins cu Premiul ACIN), Dicţionar universal de filme şi primul Dicţionar de filme româneşti (2002).

În anii comunismului, a fost unul dintre cei mai îndrăgiţi realizatori de emisiuni TV, cu Vârstele peliculei, Istoria unei capodopere, Dicţionar cinematografic, Amfiteatrul artelor etc. Este invitat permanent al Festivalurilor de la Cannes şi Berlin şi membru FIPRESCI. A participat la foarte multe alte festivaluri internaţionale, de la Karlovy Vary, Locarno, Cottbus, Rotterdam, la Los Angeles şi San Francisco.

 

 

3 COMENTARII

  1. This is a great article about my friend from Romania, congratulations!
    Now, could you please forward him the following lines?
    „Hi Tudor, we havent seen us since the featival in Berlin-1994. Thank you for the nice article about my canadian film HEY, you published in CINEMA, and shown on TV in Romania. My question: do you have a copy of it, it looks that NFBC (The National Film Board of Canada) cant find it. If you got it, please let me know and I’ll send you my postal address to send to. Thanks in advance, love to you and your famila AND Nae!
    Marius Nichita-Director
    my email: mariusnichita.animation@gmail.com
    God bless!”
    Thank you very much FILMREPORTER in ROMANIA. Sorry, my romanian is very bad, after 30 years Canada and US. And Happy New Year 2012!!! Love Romania!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here