Despre realitate şi ficţiune: „Suspension of Disbelief” şi „Ixjana”

0
114

CORESPONDENŢĂ DE LA ROMA. Mike Figgis e unul dintre numele la care presa internaţională a percutat imediat la Festivalul de la Roma, într-un program umplut în proporţie de 70-80% cu filme italiene. Însă la fel de repede s-a dezumflat, pentru că Suspension of Disbelief e o tentativă mediocră de a vorbi despre ficţiune şi realitate în cinema.

Martin (Sebastian Koch, The Lives of Others) – un scriitor londonez în criză de inspiraţie, profesor de scenaristică – este bănuit de două crime: în urmă cu 15 ani, soţia sa a dispărut în mod misterios, iar la aniversarea fiicei sale, o tânără de care fusese sedus, Angelique (Lotte Verbeek), este găsită moartă într-un canal, peste câteva zile.

La uşa lui apar un inspector de poliţie cu veleităţi de scriitor de romane poliţiste (Kenneth Cranham) şi Thérèse, fiica geamănă a tinerei moarte (cam pe-atunci Figgis ne dă pe ecran şi definiţia geamănului în literatură). În acelaşi timp, fiica lui (Rebecca Night) filmează pentru un o altă producţie. Toate aceste fire se împrăştie în diverse direcţii, întrerupte de momente în care Martin le explică studenţilor principii din scenaristică.

Figgis încearcă să-l piardă pe spectator undeva între ficţiunea pe care o construieşte scenaristul şi realitatea pe care o trăieşte, însă semnalele lui sunt atât de bătătoare la ochi, încât nu doar că nu te rătăceşti printre rânduri, dar nici nu ajungi vreodată să trăieşti „the suspension of disbelief”, întreaga şaradă fiind la vedere, iar personajele – de carton.

Clişeele filmelor noir, crime-story-urilor şi thrillerelor – gen split-screens, slow-motion, secvenţe alb-negru, muzică „in your face” etc. – nu ţin loc de profunzime şi nu funcţionează nici ca instrumente meta, dau doar un pic de dinamism unui film care are puţine de spus.

Câte puţin din toate, dar aproape nimic de spus are şi Ixjana, al fraţilor Jozef şi Michal Skolimowski, fiii cineastului polonez Jerzy Skolimowski. E un film cu o poveste colaterală tragică, după ce Jozef a încetat din viaţă, pe neaşteptate, anul trecut. Ixjana vine la aproape 20 de ani după precedenta peliculă a celor doi fraţi, The Hollow Men (1993), şi are ambiţii nemăsurate. E o tentativă de thriller psihologic în care co-există sex, pedofili, droguri, demoni, vrăjitoare, gangsteri, Faust, Bulgakov, poezie etc. Tot amestecul ăsta e un cocktail eşuat, pentru că nimic nu se leagă cu adevărat cu nimic, iar jocul actorilor e atât de teatral încât ai uneori senzaţia că e o piesă filmată pentru TV.

Personajul central e un autor de bestseller, Marek (Sambor Czarnota), care încearcă să-şi amintească ce s-a întâmplat la o petrecere dată de editorul său, petrecere în urma căreia prietenul său cel mai bun, Arthur (Borys Szyc), a dispărut.

Bănuieşte că l-a ucis şi ajunge în cele din urmă la Marlena (Magdalena Boczarska) aka Ixjana, o vrăjitoare modernă (abuzată în copilărie) care citeşte şi trecutul şi viitorul şi de care Marek a fost dintotdeauna îndrăgostit. Doar că Marlena îl iubeşte pe Arthur şi nu pe Marek, iar Arthur nu o iubeşte pe Marlena – cam asta ar fi esenţa unui film încâlcit artificial şi presărat cu momente suprarealiste şi cu referinţe filosofice şi literare  care sună în gol. Finalul arbitrar vine izbăvitor.

Ixjana este unul dintre cele 15 filme din competiţia Festivalului Internaţional de la Roma, o primă cursă ceva mai slabă decât ar fi vrut-o, probabil, noul ei director artistic, Marco Mueller.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here