Dacă revedeţi Acest obscur obiect al dorinţei, uitaţi-vă atent la Carole Bouquet. Nu trădează nici o clipă faptul că, aşa cum povesteşte la peste 30 de ani de când a debutat în filmul lui Luis Buñuel, a fost terifiată. De rol, de faima regizorului, de lipsa ei de experienţă. „Teroarea şi tracul pe care le simţeam erau atât de îngrozitoare, încât perioada aceea e ca o gaură neagră”, spune celebra actriţă într-un scurt interviu acordat filmreporter.ro, în prima sa vizită în România. În weekend-ul trecut, Bouquet a lecturat din scrisorile lui Antonin Artaud către Genica Atanasiu, o actriţă româncă stabilită în Franţa, la Teatrul Odeon din Capitală.
A început cu Buñuel, la doar 18 ani, a continuat cu Buffet froid al lui Bertrand Blier, apoi For Your Eyes Only (1981), alături de Roger Moore, sau Trop belle pour toi (1989), din nou Blier. Fosta iubită a lui Gérard Depardieu, femeia pentru care François Mitterand a făcut o fulgerătoare pasiune şi a dispus înregistrarea telefonului ei – ceea ce a declanşat un imens scandal în Franţa – imaginea Chanel, simbolul frumuseţii glaciale în cinema-ul francez şi fostă „Bond girl” – Carole Bouquet e extrem de seducătoare şi la 53 de ani. „Niciodată celebritatea n-a însemnat ceva agresiv pentru mine”.
Vă mai amintiţi prima zi de filmare cu Buñuel, la Acest obscur obiect al dorinţei? Aveaţi 18 ani şi era primul dvs. rol.
De fiecare dată când mă întreabă asta un jurnalist, am acelaşi răspuns: nu-mi amintesc nimic. E ciudat, ştiu, dar mi-era atât de frică, încât am doar amintiri foarte vagi din timpul filmărilor. Teroarea şi tracul pe care le simţeam erau atât de îngrozitoare, încât perioada aceea e ca o gaură neagră.
Tracul şi paranoia că nimeni nu vă spune că de fapt jucaţi prost, de care vorbeaţi adineauri, le-aţi păstrat de-a lungul timpului?
Le-am păstrat la primele 1, 2, 3, 4, 5 filme, apoi din ce în ce mai puţin şi acum deloc. Dacă ar fi fost un regizor pe care nu-l admiram… dar, aşa, am început din prima cu un geniu. E ca şi cum aţi vrea să exersaţi cu un pictor şi vă treziţi cu Michelangelo sau, dacă sunteţi un pianist debutant, vi se spune că primul concert îl veţi susţine cu Dinu Lipatti. E oribil! Şi, în acelaşi, timp, extraordinar.
Turnajul cu Buñuel a fost cum vi l-aţi imaginat atunci când aţi aflat că aveţi rolul?
Nu mi-am imaginat nimic în mod special. Nu ştiam ce înseamnă cinema-ul, habar n-aveam cum se lucrează cu un regizor.
Ca metodă de lucru, povesteaţi că Luis Buñuel nu filma o scenă decât o singură dată, maxim de două ori. Nu era frustrant pentru actori?
Nu. Ador metoda asta, e grozavă! Şi îmi place până în ziua de astăzi. Tocmai am filmat cu André Téchiné şi lui, spre deosebire de Buñuel, îi place la nebunie să insiste pe fiecare scenă. Eu mă plictisesc.
Dar dacă eşti nesigur pe jocul tău şi gata, momentul tău a trecut şi a şi fost filmat?
Hmm (dă din umeri). De foarte multe ori, prima dată e foarte bine. Dacă ştii să joci, dacă nu, degeaba repeţi de mai multe ori, că mai rău faci. E bine să faci repetiţii cu ceva timp înainte şi nu atunci, la filmare. În momentul acela joci şi gata. Cel mai adesea, scenele se reiau pentru plăcerea regizorului, care nu e sigur de cutare sau cutare lucru, sau din motive tehnice.
Care a fost cea mai intensă, de neuitat experienţă la filmări, din toată cariera dvs.?
E o întrebare la care îmi e greu să găsesc un răspuns… Nu am un moment special, poate doar câteva experienţe pe care le-aş numi satisfăcătoare. Ca de pildă scena nunţii din Trop belle pour toi al lui Bertrand Blier. Aveam un text excelent în mână, stăpâneam jocul şi vedeam în privirile tehnicienilor de pe platou că şi ei se simţeau în faţa unui spectacol, deşi trebuiau să lucreze. E un moment extrem de agreabil pentru un actor, fiindcă ştii că e bine ce faci şi asta se vede în ochii echipei. Era şi o scenă pe care eu o vedeam puţin altfel decât Blier şi îl rugam să mă lase să încerc să o fac aşa cum o simt eu, iar în privirea operatorului-şef aveam şi răspunsul, că e bine. Astea sunt clipele în care simţi, ca un muzician, că îţi stăpâneşti instrumentul şi că asta îţi dă şi o anumită libertate.
Momentele când tehnicienii devin spectatori şi uită puţin de cabluri şi camere de filmat seamănă cu teatrul.
Foarte multă vreme, mi-a fost frică de teatru. Acum nu-mi mai este. Oribil de frică. Deşi unii spun că e bine să ai puţin trac, să simţi emoţia, nu sunt de acord, tracul te paralizează. Vocea, corpul, totul e împotriva ta, nu te poţi mişca, nu poţi vorbi! Devenim ca nişte logodnici care nu ştiu ce să facă cu trupurile lor în prima noapte.
Dacă mă uit înapoi la filmele în care aţi jucat, pare că v-aţi ales foarte atent rolurile.
Nu, deloc. Niciodată nu mi-am planificat paşii spre o carieră, ce-o fi însemnând asta. Am făcut numai ce-am avut chef să fac. A depins de moment, de propunere, dar şi de regizor, pentru că noi, actorii, nu suntem de capul nostru, departe de asta. Dar a ţinut de impulsurile mele, fără să mă gândesc unde va duce asta pe viitor.
După Buñuel sau Blier, aţi intrat în star system-ul american, cu James Bond. Cât de diferit a fost?
Faţă de Buñuel? Extrem de diferit (râde). Resimţeam şi mai tare diferenţa pentru că făceam două filme în paralel: dimineaţa turnam pentru James Bond, iar după-amiaza eram la Praga pentru Werner Schroter. Erau două universuri total diferite. Ceea ce e ok ca experienţă pentru un actor. Dar filmările la James Bond au fost plictisitoare. Poate e amuzant să urmăreşti un film ca acesta, dar nu să-l faci. De fapt, toate filmele cu efecte speciale sunt un calvar pentru actori, o plictiseală. E antrenant pentru regizor, pentru că el îşi pune la încercare abilităţile, dar nu pentru actori. Te faci că înoţi pe o saltea, că urci munţii în studio, iar acum e şi mai rău: în spatele tău e un perete albastru, alb, verde sau cum o fi, şi tu trebuie să-ţi imaginezi că eşti cine ştie unde. Nu e chiar visul meu ca actriţă (râde).
Cu James Bond aţi devenit celebră şi în afara Franţei, unde deja eraţi foarte cunoscută de la debut. Există vreun aspect legat de celebritate cu care nu v-aţi împăcat niciodată?
N-am nici o problemă cu celebritatea. Acum mai mult de 30 de ani nu se întâmplau lucrurile ca acum. Dacă o adolescentă ar face azi un film cu Buñuel – sau cu echivalentul lui, care nu există – sau, să zicem, cu Martin Scorsese, faţa ei va fi în absolut toate ziarele şi televiziunile de pe pământul ăsta. Când am terminat filmul cu Buñuel, nu exista nici o fotografie cu mine pe nicăieri. Nu exista, în primul rând, un interes atât de mare pentru actori ca astăzi. Dacă era cineva care să dea interviuri, regizorul era acela – bine, Buñuel detesta asta şi vorbea foarte rar cu ziariştii. Ceea ce era extraordinar pentru mine. Nu m-am trezit brusc cu figura mea peste tot şi cu oameni care să exclame „Ce frumoasă eşti! Ce frumoasă eşti! Doamne, ce frumoasă eşti!”. Am început cu unul dintre cei mai mari regizori din istoria cinematografiei, dar repercusiunile nu au fost pe măsură.
Apoi s-a lansat James Bond, însă mie nu mi-a păsat deloc, n-am călătorit prin lume cu echipa pentru că nu aveam nici un chef să profit de imaginea asta. Celebritatea a venit încet, pe măsură ce am făcut filme, aşa mi se pare şi normal să se întâmple. Oamenii mă cunosc, dar au senzaţia că sunt un fel de verişoară a lor, au impresia că sunt acolo lângă ei de multă vreme şi niciodată celebritatea n-a însemnat ceva agresiv pentru mine.
Cum aţi găsit Bucureştiul Genicăi Atanasiu? E prima dumneavoastră vizită aici.
Sunt foarte, foarte agreabil surprinsă. Totul e mult mai frumos decât mi s-a spus că va fi. E un oraş plin de case frumoase, e un oraş european. Mi s-a vorbit de un oraş trist şi nu mi s-a părut deloc trist. Bine, există accidente de arhitectură, însă le găsim şi în Franţa, nici o problemă. Chiar sunt foarte agreabil surprinsă. Plus că aveţi şi două personalităţi pe care eu le ador: Dinu Lipatti şi Sergiu Celibidache. Lipatti e eroul meu, iar Celibidache e Dumnezeu. Sunt acasă la ei, ce poate fi mai bine de atât?
