În depărtare se aude cum o soprană îşi pregăteşte vocea şi face vocalize. E destul de liniştit în zonă cu toate ca mă aflu într-o micuţă cafenea la 10 minute de Postdamer Platz. Acolo nici vorbă de linişte: oamenii forfotesc chiar de la primele ore ale dimineţii – unii cu bagde-uri la gât, alţii cu sacoşe roşii cu ursul imprimat pe ele, alţii cu programul Berlinale în mână – aşa ajungi să îi recunoşti pe cei care au de-a face, într-un fel sau altul, cu festivalul: oameni din industrie, presă, spectatori.

În fiecare seară, în locaţia unde am putut găsi bilete cel mai lesne, Friedrichstadt Palast, se adună spectatori de tot felul- de la cei care ţin locurile ocupate în sală pentru prieteni, până la familii, bătrâni şi multe persoane singure. Îmi place să ajung mai devreme în sala de teatru sau de cinema tocmai pentru a observa oamenii cum îşi caută locul în sală sau cunoscuţii. De fapt, cred că îmi place căutarea lor.

Poezia Meteorei

Despre căutarea unei armonii dintre iubirea pentru Dumnezeu şi dragostea fizică dintre oameni este vorba şi în primul film a unei zile de luni, 13 februarie: Meteora, în regia tânărului Spiros Stathoulopoulos, aflat la al doilea film în cariera sa. Meteora este cel mai poetic film pe care l-am văzut până acum la Berlinale – de la firul narativ la imagini – special prin stilul ciudat de animaţie. Dacă vă aduceţi aminte de incoanele bizantine din bisericile româneşti, imaginaţi-vă că ele prind viaţă.

Ce îmi place la film – şi l-aş revedea de nenumărate ori – este că povestea nu duce către un final catastrofic aşa cum e previzibil atunci când vedem un călugăr că face dragoste cu o călugăriţă. Regizorul conduce spectatorul de multe ori înspre legendă, fără a face să fie el, regizorul, atotputernicul care pedepseşte protagoniştii. Există şi două secvenţe în particular pe care mi-aş dori să le văd: cea în care cei doi stau în iarbă, mănâncă ceea ce ei doi au pregătit şi râd în hohote de felul cum el pronunţă în rusă cuvintele mare.libertate.diperare. Regizorul a creat un farmec acolo pe care mi-e imposibil să îl descriu.

Apoi, cea de-a doua se referă la ceva din familia mea – de abia văzând acest film, mi-am dat seama de ce tatăl meu, Eugen Bratfanof, când a pictat o serie de compoziţii cu nişte călugăriţe acoperite – numai feţele li se vedeau, laminate de câte o lumânare – le-a făcut nişte feţe schimonosite. Eu, în bunul spirit romantic, mă aşteptam la nişte feţe mai îndulcite. Este aşadar o secvenţă în Meteora, când călugăriţele mai tinere sau mai în vârstă se roagă, care m-a făcut să îmi dau seama de acurateţea portretizării tatălui meu: ruga înseamnă trudă, chin, caznă, şi acţiune, nu repaos, nici linişte.

Pe site-ul Berlinale există şi o secţiune în care puteţi vedea online conferinţa de presă şi unele dintre afirmaţiile regizorilor şi actorilor. Una dintre declaraţiile regizorului Spiros Stathoulopoulos mi-a rămas în minte: The human soul, in the way I see it, is suspended between the spiritual existence and the life as an individual. The human soul seeks to love in the upper level and in the lower.

Shadow Dancer, în regia lui James Marsh

Nu vreau să vă reţin atenţia foarte mult asupra acestui film pentru că atmosfera sumbră, subiectul destul de dezbătut, un Clive Owen destul de şters şi aplauzele de complezenţă ale sălii la final m-au făcut să mă întreb de ce nu mă dau în vânt pentru filmele de spionaj. În plus, acesta nu are nicio culoare aparte – chiar dacă premiza e bună: o femeie moşteneşte, odată cu genele irlandeze, şi apartenenţa în IRA, ea născându-se deja implicată şi trebuie să ia parte, alături de fraţii săi, la acţiuni teroriste…

Prevezi ce o să se întâmple, jocul actriţei Andrea Riseborough, care trăieşte o stare de o permanentă tristeţe, înspre disperare, te duce spre finalul foarte limpede.

Aplauze în delir la Parada

The Parade, aflat în secţinea Panorama Special, este un film savuros, care foloseşte cu umor şi ironie stereotipiile despre ţările din fosta Iugoslavie. Srdjan Dragojevic a reuşit cumva să adune împreună popoare care mereu au ceva împotriva celuilalt, cu prilejul organizării unui Gay Pride  Parade în Belgrad.

Povestea e presărată cu poante la tot pasul, lipsite însă de subtilitate şi profunzime. Chiar dacă sala a aplaudat în delir la final şi a râs în hohote în timpul filmului, am simţit nevoia şi de o abordare serioasă, de pus degetul pe rană, nu numai de făcut caz de necaz. Dar probabil că, dacă în 2012 se va organiza un Gay Pride în Belgrad şi se va întâmpla fără incidente, probabil că filmul şi-a atins scopul.

Extremely Loud and Incredibly Close – fără farmecul cărţii

Am venit să văd acest film din competiţie, chiar dacă era la o ora târzie, datorită faptului că am citit romanul scris de Jonathan Safran Foer. Am ajuns însă să prefer întru totul cartea. Cu toate că băiatul din rolul lui Oskar Schell – Thomas Horn, a fost o surpriză foarte plăcută graţie energiei lui debordante, filmului îi lipseşte farmecul cărţii – unde mama are un rol important şi în general există mai mult suspans iar personajele capătă viaţă. Există şi o semnificaţie a mâinilor cu YES şi NO, pe care cartea pune accent, iar în film se pierde. De fapt, filmul cred că m-a făcut să-mi doresc să mă întorc la carte.

Dacă cineva m-ar fi întrebat ce mi-a rămas în cap după o zi în care am văzut patru filme, aş fi spus cu siguranţă Meteora, din cauza rădăcinilor mele ortodoxe – care nu ies la suprafaţă prea des -, dar şi pentru poezia imaginilor.

Jurnal de spectator la Berlin (1): o răpire, experimentul Abramovic şi „Diaz”