Festivalul de Film de la Istanbul e un eveniment de proporţii care, pe lângă competiţia naţională şi cea internaţională, adună în cele 16 (!) zile de proiecţii mai bine de 20 de secţiuni. Printre străduţe împleticite, oameni atât de prietenoşi încât vizitele la rude din copilărie din care scapi numai după îndelungi politeţuri par doar un antrenament (“Sleepy? Turkish coffee!”), un supermarket numai cu dulciuri, zeci de pisici vagaboante şi trista revelaţie că expresia “fumezi ca un turc” e doar o amintire acum când fumatul e interzis în toate localurile, evident producţiile locale sunt printre priorităţile mele: ce delicii mai are de oferit filmul turc contemporan în afară de ultrapremiaţii şi discutaţii Ceylan şi Kaplanoğlu?
Night of Silence/Lal gece
Am început cu Can, primul film turc ajuns la Sundance. Pelicula lui Rasit Çelikezer spune povestea unei adopţii, prezentând în paralel prezentul răvăşit al unei femei rămase singure cu un copil pe care nu îl dorea cu trecutul destul de fericit alături de soţ. Chiar dacă s-a aplaudat minute în şir la un happy end clişeistic până în pânzele albe (ale cerului de deasupra leagănului în care se dă băieţelul vesel lângă mama numai zâmbet), filmul e o poveste semi-telenovelistică, cu truisme despre relaţii şi personaje secundare schematice. Am apreciat însă personajul Ayşe (şi pe actriţa Selen Uçer, excelentă în rolul de mamă proletară), tonul de We Need to Talk about Kevin din discursul filmului despre maternitate şi modul în care surprinde “soarta” pe parcursul mai multor ani.
Am ratat Beyond the Hill/Tepenin ardi de Emin Alper, de care vorbea toată lumea atunci când Mini Cooper-ul poliţiei a vizitat petrecerea asociaţiei criticilor de film din Turcia, proaspăt premiat la Festivalul de la Berlin, şi am prins două filme de la mediocru în jos. Home/Yurt e povestea unui arhitect din “marele oraş” care se întoarce în sătucul natal pentru o cură de aer curat, pretext numai bun pentru arătări cu degetul înspre globalizare şi alţi demoni care distrug eternul şi fascinantul paradis rural. The Other Way/Diğer yol, din fericire în afara competiţiei, e în schimb atât de prost încât devine amuzant: un fabricant de arme ilegale suferă intens în flashback-uri alb-negru difuze după soţia recent ucisă (o fostă prostituată rusoaică, se-nţelege). Primul lung-metraj al lui Oguz Çiçek încearcă foarte tare să fugă de poveşti de la sat şi tradiţii şi să spună ceva despre viaţa urbană, dar are naivitatea de a da toată informaţia prin dialog şi de a lăsa emoţia pe mâna muzicii. Din două în două minute.
Şi ca să nu închei într-o notă pesimistă: am văzut şi două filme foarte bune. Inside/Yeralti e o adaptare după Însemnări din subterană de Dostoievski, plasată în Ankara. Filmul lui Zeki Demirkubuz începe perfect (şi o ţine tot aşa vreo trei sferturi), ca o comedie neagră despre ratarea şi singurătatea unui funcţionar public care a renunţat demult la visele literare. Demirkubuz spune povestea cu prim-planuri plictisite şi dialoguri excelente, în timp ce Muharrem se pregăteşte pentru o cină festivă cu trei foşti prieteni: un scriitor premiat şi doi lachei care nu au nici o idee proprie în afară de laude. Din păcate, filmul continuă destul de mult după ce spune tot ce avea de spus, chinuindu-se să fie existenţialist-sumbru, dar chiar şi aşa, e una din peliculele pe care o să le ţin minte.
O mare parte din filmele din competiţie insistă pe rural, pe tradiţii, semn că probabil filmul turc încă mai soarbe seva inspiraţiei lui Yol, premiat cu Palme d’Or în ’82. Unul dintre ele o face însă foarte bine, scoţând o mică bijuterie low budget din povestea unei nunţi aranjate dintre o fată de 14 ani şi un fost puşcăriaş de 56. Night of Silence/Lal gece e un chamber piece intimist, cu o fată frumoasă speriată şi un nenea care încearcă să se poarte cât mai frumos, totul sub ameninţarea rudelor care trebuie să vină dimineaţă să vadă cearşaful pătat cu sânge. Pe măsură ce timpul trece şi nu se întâmplă mai nimic, descoperim cine e “el” şi ce trecut poartă în suflet. Filmul e o pasăre rară care reuşeşte să vorbească despre chestii tragice fără să o dea în patetism, curgând lin în contraste superbe, cu doi actori excelent aleşi şi un final neaşteptat. După proiecţie, regizorul Reis Çelik a declarat că nu simte nevoia să fie modest, şi că n-o să fie surprins dacă ia vreun premiu. Şi are tot dreptul.
