„De când m-am apucat de făcut filme, am visat la audienţe record în sălile româneşti”

1
384

Relaţia emoţionantă tată-fiu într-un context în care trecutul nu te lasă niciodată să te uiţi prea departe în viitor – Tatăl meu e cel mai tare, în regia lui Radu Potcoavă, intră într-o lume de care puţini cineaşti se ating, fie pentru că nu o cunosc îndeajuns, fie pentru că cinema-ul american pare să o fi explorat peste măsură. Însă legile străzii din Colentina sau Ferentari pot fi o surpriză şi pentru noi. Tatăl meu e cel mai tare, cu suflul său de thriller, ne arată un fragment din ele.

Băieţi de cartier, mici şi mari mafioţi, puşti care fac bani din mărunţişuri, legi nescrise ale teritoriului. Radu Potcoavă le cunoaşte pentru că a trăit în mijlocul lor şi le explorează inteligent în scurtmetrajul care va fi proiectat, din 17 august, în cinematografele din România, în cadrul proiectului Hot Shorts.

„Am trecut prin toate astea, am stat mult timp pe stradă cât am fost puştan şi încă mă mai duc pe acolo, să stau la o bere, „la gard”, cu băieţii. E unic. Despre atmosferă asta am vrut să vorbesc în Tatăl meu e cel mai tare”, spune regizorul într-un interviu acordat Filmreporter.ro.

Radu Potcoavă a studiat regie de film şi TV la Universitatea Hyperion şi dramaturgie de film la Binger Filmlab, afiliată Amsterdam School of Arts. A mai regizat scurtmetrajele Dănuţ merge pe vapor şi Aceeaşi gară pentru doi şi lungmetrajul Happy End, despre care spune că n-a avut deloc un final fericit.

Alături de Tatăl meu e cel mai tare, în proiectul Hot Shorts, iniţiat de MediaPro Distribution, intră scurtmetrajele În film la naşu’, de Cristina Iacob, şi Bora Bora, în regia lui Bogdan Mirică.

Tatăl meu e cel mai tare merge într-o zonă de care puţini regizori români s-au apropiat, parţial şi pentru că, probabil, puţini o cunosc – viaţa cartierelor din periferia oraşelor mari. Cât îţi este ţie de familiară această zonă?

Foarte. M-am născut şi am crescut la Frigocom, undeva între Drumul Taberei şi Militari. Nu e nici Ferentari, dar nici Cotroceni. Un cartier normal, muncitoresc şi comunist, cu oameni necăjiţi care uneori mai beau o sută de vodcă în plus, cu puşti care vor şi ei să aibă şi, prin urmare, trebuie să facă nişte bani pe stradă, cu fete care ajung fie sus, fie departe, cu bătrâni stresaţi care întrerup prea repede bairamul, etc.

Am trecut prin toate astea, am stat mult timp pe stradă cât am fost puştan şi încă mă mai duc pe acolo, să stau la o bere, „la gard”, cu băieţii. E unic. Despre atmosferă asta am vrut să vorbesc în Tatăl meu e cel mai tare.

Care e punctul de plecare al scenariului tău?

E o întâmplare care m-a marcat, a stat în mine şi uite că acum a ieşit, cumva, pe peliculă. Aveam vreo 12-13 ani şi taică-miu îmi luase o şapca de baseball galbenă. Îmi plăcea de muream – chiar dacă acum cred că era urâtă rău! Mi-au luat-o nişte băieţi mai mari, după câteva zile. Aveau cam 18-20 de ani, şi stăteau mereu în gaşcă, la băutură, în curtea şcolii. Şi taică-miu, cât e el de liniştit aşa, s-a dus peste ei şi i-a dat un mare pumn ăluia care îmi luase şapca. Eu am rămas mască. Ceilalţi au fugit. Şi taică-miu mi-a recuperat şapca. A fost primul moment când nu l-am mai privit ca pe un tată, ci ca pe un bărbat, unul puternic, în care mă puteam baza. Cred că orice băiat trece prin asta. Şi e un moment atât de mişto!

Alegerile de casting sunt interesante, de la Gavril Pătru şi Emilian Oprea la Valentin Popescu şi adolescentul din film. Cât a durat castingul şi cât de dificil a fost?

N-a fost dificil pentru că ştiam ce caut. Toate personajele din filmul meu sunt inspirate din realitate, le-am cunoscut în copilăria mea, în Frigocom. Ştiam deja cum trebuie să fie. Am selectat mult în baza de date, după fizionomii. Aşa că am chemat destul de puţini actori la probe. Singurul punct fix din casting a fost Vali Popescu (Costică „Dragonu”). Cel mai greu a fost, însă, la alegerea puştilor. Aici, recunosc, am văzut vreo 20. În rest, castingul a fost o plăcere.

Unde aţi filmat şi care au fost cele mai problematice scene?

Tot filmul a fost turnat în Colentina. Am ţinut mult la chestia asta, cred că fiecare cartier are specificul său, şi dacă începi să vorbeşti despre Colentina, de exemplu, nu prea merge să sari în Militari că se vede. Am avut ceva probleme cu frigul. A fost prima oară în viaţa mea când am simţit ce înseamnă hipotermia – dacă mă întrebai cât fac 2 plus 2, stăteam vreo 10 secunde până să-ţi răspund. În rest, n-au fost probleme. Poate, un pic, la cele trei scene de luptă, unde m-am ambiţionat să nu folosesc deloc dubluri şi să fac cu actorii toate loviturile. Iar asta întotdeauna e o chestie puţin mai dificilă, chiar şi pe la Hollywood. Darmite în Colentina.

O scenă foarte dificilă – cea a întâlnirii dintre mafioţi şi a „umilirii” – e foarte credibilă în film. Cât de mult aţi lucrat la ea? E inspirată din realitate?

A fost o scenă foarte grea din punct de vedere al actoriei. Puţini actori pot duce o astfel de secvenţă, dintr-un singur cadru. Evident, toţi au fost foarte buni, însă marele plus în această secvenţă a fost Vali Popescu – pentru că el conduce, practic, acţiunea. Mă felicit încă o dată că am ţinut cu dinţii ca el să fie Costică „Dragonu”.

Chestia cu umilirea în public se practică destul de des la mine în cartier. Am văzut pe viu şi genul de umilire (nu vreau să spun despre ce e vorba) din film, şi crede-mă că asta a fost variantă soft. În alte variante de scenariu, erau două mai hard. Mi s-au părut, totuşi, prea mult pentru film. Poate le păstrez pentru proiectele viitoare.

Finalul mi se pare foarte sugestiv şi mă întreb dacă ai avut şi alte variante înainte de a te opri la acesta.

M-am gândit şi la alte variante. Însă mi s-au părut destul de cliseiste. Finalul actual mi se pare că spune totul, fără a fi foarte evident, să îţi arunce în ochi vreo morală sau ceva de genul. Deci, am renunţat repede la alternative.

Cum îţi alegi muzica pentru filmele tale?

Ascult multă muzică. Din toate genurile. De la clasică până la manele, inclusiv. La primele două filme, am lucrat cu doi compozitori minunaţi: Petru Mărgineanu şi Adrian Despot (Viţa de Vie). La următoarele două, însă, nu am simţit nevoia să mai am muzică originală. Aşa că m-am încumetat să aleg eu singur soundtrack-ul.

La Dănuţ pleacă pe vapor a fost mai simplu, toată muzica a fost a lui Nicolae Guţă. Aici, în Tatăl meu e cel mai tare, au fost mai multe stiluri. Aşa că a fost mai greu. Oricum, vroiam neapărat ceva de la Nimeni Altu – după părerea mea, cel mai bun hip-hopper din România la ora actuală. Recunosc, a mai fost şi un pic de brainstorming împreună cu Cătălin Cristutiu (monteurul filmului), mai ales atunci când ascultam variante de piese pop româneşti. A fost epic.

Poveşti de genul acesta s-ar putea extinde în thrillere sau policier-uri, genuri care ne lipsesc şi care ar putea aduce ceva mai mult public la filmele româneşti. Ai în plan un lungmetraj cu subiect similar sau măcar din aceeaşi zonă?

Clar. La el lucrez acum (la scenariu). Va fi în acelaşi stil, un action combinat cu elemente comice. Ceva pentru public. De când m-am apucat de făcut filme, am visat nu la premii pe la nu ştiu ce festivaluri, ci la audienţe record în sălile de cinema româneşti.

Cred că din cinematografia românească lipsesc filmele de public făcute bine. Francezii sunt foarte tari pe zona asta, nemţii la fel, olandezii, ruşii nu mai vorbim… e cazul să ne străduim şi noi ceva mai mult să readucem oamenii în sălile de cinema. Şi eu m-am săturat de „dramele de bucătărie” complicate, de filme care încep după o oră şi după încă jumătate de oră intră brusc genericul, aceiaşi actori, aceleaşi subiecte… e prea mult.

E următorul tău proiect? Ştiu şi de Bruzli, tot un scurtmetraj?

Următorul proiect e cel de care ţi-am zis mai devreme, dar despre care încă nu pot spune prea multe – pentru că nici eu nu ştiu prea multe despre el. Bruzli e tot lungmetraj, dar el se odihneşte ceva timp, până când autorul îşi va dori din nou să spună acea poveste. În momentul de faţă, cred în cu totul alt gen de subiecte şi de cinema.

Spuneai într-un interviu că primul tău lungmetraj, Happy End, a fost o experienţă nereuşită. De ce? Şi care a fost cea mai importantă lecţie învăţată lucrând la acest debut?

Nu vreau să dezvolt prea mult. E un proiect din trecut pe care mi l-am asumat, dar despre care nu îmi face mare plăcere să vorbesc. Şi nici n-ar fi corect. Cele mai importante lucruri pe care le-am învăţat pe propria piele, lucrând la Happy End, sunt: asigură-te, întâi, că tu şi producătorul doriţi să faceţi acelaşi film şi că nu aveţi viziuni diferite asupra scenariului; dacă nu e scenariul tău (ceea ce a fost cazul meu), asigură-te că ai în scenarist un colaborator apropiat şi că amândoi aveţi aceeaşi viziune despre temă şi subiect; luptă până la capăt, indiferent de ce şi cum, pentru ca filmul să iasă cât mai aproape de cum ai vrut tu.

***

Din 17 august, proiectul Hot Shorts va putea fi vizionat în cinematografele: Hollywood Multiplex, Movieplex, The Light, Grand Cinema Digiplex, Cinema City (Cotroceni, Sun Plaza, Arad, Brăila, Bacău, Târgu-Mureş şi Constanţa).

 

1 COMENTARIU

  1. La acelasi nivel ridicat de articol filmreportist. Felicitari. Felicitari regizorului pentru curaj – totusi fii mai bland cu greii cinemaului minimalist romanesc. Si ei au partea lor de contributie in ceea ce priveste supravietuirea cinemaului nostru chiar daca aceasta nu are legatura cu ceea ce numim succes de casa sau sali pline. :). Ce poti tu face, ei nu pot si viceversa. Daca te gandeai la asta, plecai putin capul in loc sa spui ce-ai spus in interviu. Te felicit insa inca odata si bafta in ceea ce-ti doresti a realiza. Nu-ti lua inca lopata pentru a-ti sapa gropite (daca totusi nu te poti abtine). Inca ai nevoie sa te realizezi pentru a reusi ce iti doresti a realiza.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here