Regizorul filmului „Habemus Papam”: „Nu m-au interesat conspiraţiile de la Vatican”

0
159

INTERVIU. Regizorul italian Nanni Moretti (Palme d’Or pentru Il Stanza del Figlio, 2001) a adus Biserica pe Croazetă cu Habemus Papam, o dramedie despre un Papă (celebrul Michel Piccoli) care intră în panică după ce este ales în poziţia supremă la Vatican. Moretti nu are poliţe de plătit Vaticanului – ateismul său este detaşat, după cum mărturiseşte în interviul acordat Filmreporter.ro la Cannes – ceea ce se şi vede în film. Cardinalii îţi devin simpatici, iar conclavul care alege Papa (şi care de cele mai multe ori e descris ca o adunare conspirativă, aservită unor interese mai puţin dumnezeieşti) apare ca un grup de bătrânei care joacă puzzle şi volei, fac pasienţe, se uită la televizor şi ies la cafenea când nu au îndatoriri bisericeşti. Un expert de la Vatican a cerut cu toate astea boicotarea filmului (în cinematografele din Italia, din 15 aprilie).

Nanni Moretti, care are în filmul rolul psihologul chemat să-l trateze pe Papă, povesteşte că a reconstruit Capela Sixtină la studiourile Cinecitta, că nu-l interesează conspiraţiile Vaticanului şi că e exasperat de atenţia „morbidă” pe care i-o acordă presa italiană.

Aţi cerut ajutorul Vaticanului când aţi început turnajului filmului? Le-aţi cerut să filmaţi acolo?

Nu le-am cerut, pentru că ştiam din start că nu poţi filma la Vatican filme de ficţiune. Documentare da, dar nu seriale TV sau lungmetraje de ficţiune. Am reconstruit Vaticanul, mai exact Capela Sixtină, în studiourile Cinecitta, iar unele încăperi sunt din Palatul Farnese, o clădire superbă unde se află acum Ambasada Franţei la Roma. M-au uimit, sincer, disponibilitatea ambasadorului francez, pentru că practic i-am invadat ambasada cu echipa şi cu toţi cardinalii noştri timp de trei săptămâni, perioadă în care ei au fost nevoiţi să se ocupe de formalităţile lor obişnuite călcând printre cabluri şi camere de filmat.

De la ce a pornit Habemus Papam?

Am avut întâi de toate imaginea unui Papă care e ales şi nu poate să parcurgă acei câţiva metri până la balconul de unde ar trebui să salute mulţimea. Acesta a fost începutul. După care mi-am imaginat că e chemat un psihanalist să-l ajute pe Papă să treacă de criză şi că Papa fuge de la Vatican şi se plimbă prin Roma.

Povestea e inspirată de o istorie reală sau e pură ficţiune?

Am citit foarte multe cărţi şi articole în care martori care au asistat la momentul alegerii Papei au spus că respectivii intrau în panică pentru că nu se simţeau potriviţi şi pregătiţi să devină Papi.

E surprinzător în film faptul că toţi cardinalii se roagă să nu fie aleşi. Din afară ai senzaţia că e o poziţie foarte râvnită.

Asta gândeşti când vezi seriale TV şi filme despre conspiraţiile de la Vatican, aranjamentele conclavului care-l votează pe Papă, cardinali care vor să se impună, dar pe mine nu m-au interesat tramele şi conspiraţiile, eu am vrut să spun altă poveste, din altă perspectivă. Am vrut să surprind personajele acelea într-un moment anume, fără să spun nimic din trecutul lor. De exemplu, în cazul lui Melville, nu explic cum s-a acumulat depresia sa în timp sau ce importanţă a avut teatrul în viaţa sa, nu intru cu adevărat în psihologia personajelor, vreau să-i surprind din afară, într-un moment anume al vieţii lor.

V-aţi gândit şi la altcineva pentru rolul Papei, în afara de Michel Piccoli?

Am făcut o probă pentru un alt actor italian, dar l-am avut întotdeauna în minte pe Michel Piccoli. Mi-era însă frică de accentul lui francez în film şi era cumva şi intimidat de el, e un actor atât de mare, nu ştiam cum să-l abordez. Dar proba n-a mers bine, aşa că am făcut o audiţie cu Piccoli, i-am cerut să joace şase scene destul de lungi pe care le-a dus la capăt perfect. Aşa că a filmat cu el.

V-a inspirat în vreun fel Bunuel, cu opoziţia lui recunoscută şi asumată împotriva religiei?

În primul rând, să nu facem comparaţii artistice, pentru că sunt mult prea departe de Bunuel… El era mult mai afectat de problema religiei pentru ca avusese de a face cu ea, spre deosebire de mine. Eu sunt mai detaşat, ateismul meu e mai relaxat, nu simt nevoia să arăt personaje negative şi situaţii negative pe care să le combat.

Există scene foarte bine coregrafiate, cu toţi cardinalii la Vatican, care seamănă cu cele de la teatru. Le-aţi gândit dinainte sau aţi descoperit simetria asta filmând?

Nu m-au fascinat lucrurile astea înainte de a începe filmările, dar le-am descoperit filmând. Când un regizor spune că a descoperit aspecte despre filmul său după ce l-a terminat, să ştiţi că nu e vorbă goală. Deşi nu m-am gândit din scenariu, am realizat după ce am văzut montajul simetria dintre ritualul liturgiei şi reprezentaţia la teatru.

În Italia se discută foarte mult pro şi contra, iar dezbaterea se concentrează pe Vatican şi mai puţin pe calităţile filmului. Cum vi se pare discuţia din jurul lui Habemus Papam?

A trecut ceva vreme de când mi se întâmplă asta: de fiecare dată când lansez un film, se găsesc subiecte de discuţie colaterale. Iar judecata nu se axează pe filmul în sine, care devine un fel de accesoriu, de pretext, ci pe cu totul alte subiecte. Într-un articol despere filmul meu, partea propriu-zisă despre film va fi foarte scurtă. Dacă fac un film autobiografic, presa mă întreabă de ce am făcut încă un film autobiografic; dacă nu e autobiografic, mă întreabă de ce nu e. De ce ai făcut un film politic ca Il Caimano? N-ai exagerat arătându-l pe Berlusconi în felul acela? Dar de ce acesta nu e tot un film politic? Ne aşteptam la un film împotriva Vaticanului! Acum 8-9 am fost implicat într-o mişcare politică, iar acum sunt întrebat mereu de ce nu mai sunt în politică, de ce dau aşa de puţine interviuri, de ce apar aşa de rar la televizor, cum de am apărut totuşi la televizor mai mult anul acesta, de ce sunt antipatic – întotdeauna există un soi de atenţie morbidă asupra mea.

V-a surprins apelul la boicot al unui expert al Vaticanului? Pentru că mie mi se pare că filmul îi face un serviciu Vaticanului, cardinalii devin foarte simpatici.

Da, dar el nu văzuse filmul! Şi chiar a recunoscut în scrisoare că nu l-a văzut, dar a chemat lumea la boicot! Oricum, a fost o opoziţie izolată, nu reprezintă atitudinea Vaticanului, celorlalţi le-a plăcu filmul.

Papa, omul zilei la Cannes

Corespondenţă susţinută de

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here