Fantezii californiene – „A Glimpse Inside the Mind of Charles Swan III”

0
125

Festivalul de Film de la Roma n-a avut multe surprize de oferit la ediţia aceasta, însă una a fost cât se poate de plăcută: A Glimpse Inside the Mind of Charles Swan III, filmul-fantezie al lui Roman Coppola, fiul lui Francis Ford Coppola.

Povestea puternic stilizată a unui designer grafic din Los Angeles, afemeiat şi fără giji (Charlie Sheen, cu trimiteri evidente), împrumută câte ceva din Moonrise Kingdom (Coppola a co-semnat scenariul împreună cu Wes Anderson) şi Darjeeling Unlimited. Scena de început, în care ni se prezintă grafic cu ce e ocupată mintea lui Charles Swan III – 80% femei şi restul bunică, cel mai bun prieten, soră şi papagal – seamănă perfect cu un colaj de Ion Bîrlădeanu.

La fel de lipsit de griji ca şi personajul central este şi scenariul. Coppola nu face psihanaliză ieftină cu bărbatul-care-nu-se-poate maturiza, nici nu-şi duce fantezia în locuri ultravizitate, cu rezolvări emoţionale şi concluzii „de viaţă”. Charles (Sheen) III rămâne de la început până la sfârşit un dandy cu un stil de viaţă glamour şi un creier traversat de fantezii sexy-naive, delicios puse în scenă de regizor: se imaginează premiat cu „best bullshit award” de către Academy of Sexy Women, spionat şi bombardat de o organizaţie secretă semi-militară de femei în uniforme sexy (the Secret Society of Ball Busters) sau asaltat în stilul John Wayne de femei semi-îmbrăcate în indience, călărind şi chiuind. El şi tovarăşii lui (Bill Murray şi Jason Schwartzman) se apără cu vitejie şi cu preţul vieţii.

Reveriile lui sunt prilejuite de un moment de cumpănă din viaţa lui amoroasă: iubita sa Ivana (Katheryn Winnick), o bombă-sexy blondă, îl părăseşte după ce-şi găseşte fotografia într-un sertar cu foste iubite. Charles nu se poate împăca cu gândul şi încearcă s-o recâştige, întrebându-se pe drum ce-or fi vrând totuşi femeile de la viaţă. Dar Coppola nu-şi parazitează filmul cu înţelepciuni de duzină şi exact ce i-au reproşat criticii americani – lipsa profunzimii emoţionale a personajului şi a unei întorsături care să-i dezvăluie sau să-i rezolve problema imaturităţii – e ceea ce dă o lejeritate adorabilă filmului.

Scenografia şi costumele de anii 70-80 sunt colorate ca-ntr-o reclamă retro, iar tonul e luminos până la final, când Coppola are ideea unui generic extrem de simpatic. Ieşi de la film cu senzaţia plăcută că te-a bătut în cap soarele californian.

Corespondenţă de la Festivalul de la Roma.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here