Se vorbeşte mult despre puterea documentarelor de a scoate adevărul la lumină, de a ne deschide ochii şi de a schimba mentalităţi. Dar motivul pentru care îmi plac mie filmele non-ficţionale (ca şi jurnalele, memoriile sau biografiile) e faptul că sunt un om foarte curios: vreau să ştiu toate detaliile.
La capitolul documentar, cea mai mare valoare o au pentru mine filele de poveşti de viaţă reale. De ce? Acum câteva luni, în toiul protestelor din Bucureşti, circula pe Facebook o imagine cu mesajul Personal evolution, not revolution!: cred foarte tare că forajelele adânci în psihicul unor oameni care nu sunt nici celebrităţi, nici activişti, nici lideri politici, nici another brick in the wall a cărei dramă ne arată cât de nedrept e sistemul au o putere mult mai mare de a schimba ceva în viaţa de zi cu zi a publicului.
Aşa că întotdeauna o să apreciez abilitatea (sau poate viclenia) cu care omul cu camera câştigă încrederea personajelor sale şi îşi face loc spre secretele lor cele mai personale. În secţiunea Probleme de familie de la One World Romania 2012 exact asta se întâmplă, iar Alexandru Solomon, directorul festivalului, sublinia după proiecţia filmului Melissa, Mom and Me faptul că în astfel de documentare partea cinematografică trece pe planul doi, cea mai mare realizare fiind naturaleţea, firescul cu care protagonistele sunt ele însele, uitând de cameră.
Un buddy movie la genul feminin
Melissa, Mom and Me, în regia lui Limor Pinhasov, e centrat pe Yael, o fotografă israeliană de succes care, acum ceva ani, a fost stripteuză într-un club japonez şi încă nu a reuşit să închidă acest capitol. Yael e acum o „femeie normală” cu o carieră şi o relaţie stabilă, dar nu se poate hotărî dacă vrea sau nu un copil, după ce a învăţat de la Melissa, una din colegele ei din clubul de striptease, că femeile complexe ca ele nu ar trebui să facă niciodată copii.
Alternând prezentul cu filmările home made ale lui Yael din perioada cu pricina, filmul e un buddy movie la genul feminin care urmăreşte reîntâlnirea celor două prietene. Deşi întrebarea iniţială era cât de capabilă e o femeie de iubire maternă, regăsirea celor două e mai degrabă o înşiruire de „where did it go wrong”, care ne arată cum se moştenesc într-o familie tulburările şi rănile din acea nebuloasă numită relaţii părinţi-copii.
De la copilăria nocivă în care tatăl o abuza şi mama se refugia în negare, via droguri şi striptease în tinereţe, secretele din spatele uşilor închise din viaţa Melissei pun la îndoială ce înseamnă de fapt normal şi, sper eu, ne fac să ne gândim de două ori când arătăm cu degetul calea mai întunecoasă pe care a apucat-o cineva.
Viaţa cea bună
La polul opus, documentarul Det Gode Liv/The Good Life, de Eva Mulvad, pune o problemă total diferită: cât de pregătit pentru viaţă e un om care a avut totul în copilărie? Deloc, se pare. Filmul documentează relaţia a două doamne daneze cândva extrem de bogate, mamă şi fiică, supravieţuind acum la limită într-un apartament modest din Portugalia, din pensia mamei sau din împrumuturi şi vânzări ale micilor comori.
După pierderea averii familiei, părinţii nu şi-au mai permis taxele şcolii private, iar Anne Mette nu a terminat niciodată liceul. La 56 de ani, ea şochează cu mutriţele de copil răsfăţat care refuză cu încăpăţânare să se angajeze, considerând munca o chestie greţoasă pentru oameni mărunţi: „ori îi asiguri viitorul copilului tău, ori îl pregăteşti să înfrunte greutăţi!”, îşi acuză ea mama.
Certurile, nervii, naivitatea cu care „fetiţa lui tata” îşi pune toate speranţele în cartea de tarot dintr-o aplicaţie de pe Facebook, toate ne fac ceva mai indulgenţi faţă de un personaj blocat în trecutul de high life, incapabil să realizeze ceva în viaţă.
Fără să acuze pe cineva, cele două filme arată ambele laturi ale problemei, punându-ne să ne întrebăm cât de ciobiţi suntem noi în timp ce ne uităm pe furiş la oalele sparte ale altora.
