Andrei Koncealovski: „În URSS mă loveam de cenzura politică, la Hollywood de cea comercială”

Celebrul regizor rus Andrei Koncealovski a fost invitatul special al celei de-a şaptea ediţii a Festivalului Internaţional de Film Bucureşti – BUCHAREST IFF, care s-a încheiat duminică seara. Cunoscut pentru filme precum Siberiada, Unchiul Vania sau Runaway Train, regizorul a susţinut şi un masterclass intitulat „Life and its reflections”, la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică.

Timp de mai bine de o oră, cineastul rus a vorbit despre puterea imaginilor, noul cinematograf rus, sufletul rus („Sincer să fiu, nu ştiu ce e acela suflet rus. De obicei, e văzut ca ceva mistic, adânc şi pasional. Eu cred că şi personajele lui Shakespeare au suflet rus, pentru că aparţin Evului Mediu” ) , fericirea de a descoperi lucruri noi sau relativitatea adevărului şi a existenţei.

Într-un scurt interviu acordat FilmReporter.ro, Andrei Koncealovski a povestit despre trecerea la Hollywood, cenzură şi relaţia cu fratele său, Nikita Mihalkov, şi a explicat de ce nu vede filme noi.

Ştiu că la începutul carierei aţi colaborat ca scenarist la câteva din filmele lui Andrei Tarkovski. În ce măsură v-a influenţat această experienţă munca ulterioară?

Nu m-a influenţat, nu avea de ce, nu am fost studentul lui, am fost colaboratori. Nu cred că am avut vreo influenţă unul asupra celuilalt, la un moment dat am avut idei commune, iar în momentul în care nu am mai gândit la fel nu am mai colaborat, atâta tot.

După realizarea primelor filme acasă, în fosta Uniune Sovietică, ati decis să parăsiţi ţara pentru a continua munca în Statele Unite…

Nu am decis să plec în Statele Unite, am vrut să plec în Franţa, dar nu am reuşit să găsesc finanţare pentru a-mi continua munca acolo, aşa că a trebuit să plec în Statele Unite.

Vă doreaţi mai mult să lucraţi în Franţa decât în S.U.A?

Eu am vrut să lucrez şi să rămân în Franţa, dar din cauza problemelor materiale nu am putut face asta. Eram nevoit să lucrez undeva în afara ţării, am fost invitat în S.U.A de către Jon Voight şi acolo am reuşit să găsesc o posibilitate de a-mi face filmele. Până la urmă, nu a contat atât de mult ţara, cât faptul că eu voiam enorm de mult să lucrez, aşa că m-am dus acolo unde am gasit posibilităţi de finanţare.

Cât de diferit a fost lucrul la Hollywood faţă de cel de acasă?

E cu totul diferit, un cu totul alt stil de viaţă, o altă ideologie. În URSS mă loveam de cenzura politică, iar la Hollywood a trebuit să înfrunt cenzura comercială, până la urmă important este să găseşti o metodă de a trece peste aceste obstacole. Scopul artei e să te poţi exprima pe tine însuţi. Există oameni talentaţi care se exprimă prin artă, oameni mai puţin talentaţi care se exprimă prin artă şi unii care sunt interesaţi doar de partea financiară. La fel ca şi în viaţă, trebuie să ştii când să faci anumite compromisuri.

Cât de mult v-a afectat cenzura politică în URSS?

Nu a contat atât de mult. A fost dificil, ce-i drept, ştiam ce trebuie şi ce nu trebuie să fac, dar eu făceam filme de artă, aşa că nu a contat atât de mult. Poţi fi un artist desăvârşit sub cenzură şi poţi la fel de bine să fii o persoană mediocră fără cenzură politică.

Publicul Bucharest IFF a avut ocazia să vadă sâmbătă seara Unchiul Vania. Cât de dificil a fost să realizaţi o ecranizare după Cehov?

Totul e dificil. E dificil să faci un film bun, e la fel de dificil să faci un film mai puţin reuşit, pot apărea probleme de oriunde: scenariu, actori, lumină, decor, bani, peliculă, practic de oriunde. Rezultatul este cel care face diferenţa. Toţi marii regizori – spre exemplu Fellini, în opinia mea, are câteva filme mai puţin reuşite, iar altele absolut fantastice. E ca joc la ruletă. La final, tot ce ai de făcut e să o iei de la capăt şi să te gândeşti cum să faci un alt film.

Care este relaţia cu fratele dvs., Nikita Mihalkov? Ştiu că l-aţi ajutat să scape din URSS. Asta a pus şi mai multă presiune pe dvs.?

E fratele meu mai mic (râde). Într-un fel, da, a pus mai multă presiune, dar nu-mi mai amintesc atât de bine, a trecut prea mult de atunci. Relaţia noastră e determinată de faptul că eu sunt fratele mai mare şi el mai mic, deci e cumva inegală din punctul ăsta de vedere. Dar suntem doi oameni independenţi, complet diferiţi şi cu atitudini diferite faţă de tot: politică, religie, filme, artă, tot. Nu interferăm în opinii.

La masterclass, aţi oferit 3 titluri de cărţi despre film utile oricărui tânăr care doreşte să se apuce de regie de film, printre ele şi „Arta interpretării”. E mai bine să înveţi despre filme văzând foarte multe sau studiind despre ele?

Pentru a putea interpreta, trebuie să te uiţi la un film, dar pentru a învăţa cum să interpretezi, trebuie să citeşti câteva cărţi sau să ai îndrumarea unui profesor.

Ultimul dvs. film, Spărgătorul de nuci, a fost filmat în 3D. De ce aţi decis să apelaţi la această tehnologie?

În primul rând pentru că este un basm şi în al doilea rând pentru că am vrut să fie un basm comercial, iar un astfel de basm nu putea fi realizat decât în 3D. Pentru că tehnologia 3D nu se potriveşte oricărui gen de film, e o tehnologie utilă pentru basme, fantasy-uri, dar nu toate filmele ar trebui să fie în 3D.

Ce părere aveţi despre direcţia în care se îndreaptă cinematografia în momentul acesta, în condiţiile în care ies pe piaţă, se pare, tot mai multe filme comerciale şi se mizează foarte mult pe tehnologie?

Cu siguranţă, există tot mai puţin interes pentru filmele artistice, publicul devine din ce în ce mai tânăr, e vorba de iubitori de internet sau jocuri pe calculator, aşa că se uită la filme ca şi cum ar juca un joc. Genul acesta de public nu e format din iubitori de artă, ci din consumatori.

Aveţi vreun film românesc favorit, fie recent sau mai vechi?

În general, nu mă uit la filme, de obicei mă uit doar la filmele care au cel puţin 10 ani vechime şi recomandări foarte bune. Nu mă uit la filmele noi, nu am timp, prefer să citesc o carte sau să privesc cerul. Nu îmi place să mă abat de la reflecţiile asupra vieţii.