Mitulescu: „Poate nu are ingredientele unui blockbuster, dar l-am vrut un film-spectacol”

2
421
(c) Silviu Ghetie
(c) Silviu Ghetie

INTERVIU. Loverboy a avut premiera mondială astăzi, în secţiunea Un Certain Regard a Cannes-ului,  într-o sală umplută până la ultimul scaun, deşi în paralel avea loc conferinţa de presă a lui Lars Von Trier. Numele unui regizor român pe afiş (şi mai ales a unui cu un Palme d’Or la activ, pentru scurtmetraj – Trafic, 2004) a adus sute de jurnalişti la coadă, în faţa sălii Debussy, jurnalişti care au aplaudat la generic.

Părerile erau însă împărţite la ieşire: Loverboy are scene foarte intense, în special cele de dragoste dintre George Piştereanu şi Ada Condeescu (între care există o alchimie incredibilă), însă întregul nu se sudează prea bine, iar actorii secundari au uneori prestaţii îndoielnice. Mai ales în prima parte, în care Cătălin Mitulescu acumulează detalii şi pregăteşte terenul pentru povestea de dragoste dintre Luca, un loverboy specializat în racolat fete pentru prostituţie, şi Veli, acţiunea trenează şi e incertă direcţia în care o va apuca filmul. Atmosfera pe care o creează şi figurile celor doi protagonişti rămân însă cu tine după ce ai ieşit din sală, iar subiectul şi un marketing bun ar putea aduce destui spectatori la cinema.

Într-un interviu acordat Filmreporter.ro, Cătălin Mitulescu explică ce pariu încearcă să câştige cu cel de-al doilea film al său, de ce a durat 5 ani până l-a făcut, cum s-a documentat despre loverboy şi victimele lor şi de ce nu-şi poate revedea primul film, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, care a avut premiera în aceeaşi secţiune canneză, în 2006.

Acum, la al doilea lungmetraj, îţi vezi cu alţi ochi primul film, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii?

Încerc, dar nu reuşesc. E ca un zid, aşa. Mai vin pe la sediu, văd afişe şi încerc să-mi reevaluez primul film. Dar e foarte greu, pentru că foarte aproape de mine şi vine cu tot felul de emoţii şi imagini. E o uşă pe care nu vreau s-o deschid, nu pot s-o fac. Şi nu ştiu cum aş reacţiona dacă cineva m-ar obliga să-mi revăd primul film.

Deci nu l-ai mai văzut de atunci?

Nu. Şi nu ştiu dacă o să-l mai văd. Pentru că trăiesc în prezent şi mă lupt acum cu tot felul de alte poveşti, alte încăperi, alte glasuri. Când trecutul nu e foarte îndepărtat, e greu să faci asta.

Tu spui că a trecut puţin timp de la primul film, cei mai mulţi cred că a trecut destul de mult timp, 5 ani. Toată lumea se aştepta să-l lansezi pe al doilea prin 2008.

Am avut câteva încercări, am rescris scenariul iniţial, am fost chiar pe punctul să încep să filmez în 2008, dar nu eram convins de poveste. Şi cred că e bine după primul film să treacă puţin mai mult timp. La un moment dat intrasem şi eu în panică şi m-am uitat la alţi regizori şi am observat că majoritatea au stat mai mult după primul film. Primul vine cu o încărcătură grea, e primul cuvânt pe care îl spui şi mergi pe intuiţie, nu elaborezi foarte mult. La al doilea îţi pui anumite probleme, încerci să-l construieşti mai bine, te gândeşti mai mult la spectatori, eşti mai exigent cu povestea…

Deci presiunea e mai mare.

Exigenţa e mai mare. Şi mi-am pus mai mult problema relaţiei mele cu spectatorul. M-am gândit mult şi am realizat că eu cred în filmul ca spectacol şi am încercat să îmi dau seama cât de priceput sunt la asta. Toţi regizorii pe care îi iubesc s-au exprimat ca autori şi au făcut din povestea lor un spectacol. Începând cu Charlie Chaplin, care e foarte arthouse, dar foarte popular, universal. Şi Buster Keaton, de pildă. În termenii de azi, cu cinema de nişă etc., Buster Keaton făcea blockbustere.

Dar nume de regizori de azi?

Sunt câţiva. Începând cu unii mai aproape de noi, ca Emir Kusturica. Apoi Lars Von Trier… Sunt destule exemple.

Mi se pare că aţi reuşit, cu Strada Film, să aduceţi spectatori la cinema, la filme româneşti. Cât de mult contează marketingul şi cât e el de bine făcut la noi?

Să ştii că degeaba faci marketing bun dacă filmul nu are un miez bun. Eu când vreau să fluier, fluier a avut lentorile lui, normal, şi nevoia de a nu fi foarte explicit, care e o trăsătură clară a autorului, aflat şi la debut. Dar, din momentul în care l-am scris şi chiar din piesa Andreei Vălean a existat dorinţa asta, de a spune povestea cât mai multor oameni, de a fi comercial. Miezul filmului a fost comercial. Tensiune, luare de ostatici – sunt multe elemente. Deci nu e doar marketingul.

Există filme româneşti cu miez comercial îngropate în lipsa unui marketing inteligent.

Dar să ştii că marketingul ăsta s-a făcut cumva de la sine, n-am avut o ştiinţă, filmul ne-a dus la asta. Am avut şansa cu Berlinul, filmul are nişte actori foarte buni, care spun ceva prin vârsta lor, talentul lor… Plus povestea în sine, faptul că se întâmplă în penitenciar. De exemplu, am lucrat cu La Familia şi le-a plăcut, ceea ce însemna din start că filmul va plăcea unei anumite părţi din public. Am făcut un videoclip cu el şi a avut mii de vizualizări. Fluierul n-a fost finanţat pe marketing, totul a venit din idei, din entuziasm.

Cum ai marketa tu Loverboy?

(c) Alejandro Andrade Pease
(c) Alejandro Andrade Pease

Cu al doilea film al meu am încercat să mă apropii de filmul-spectacol, rămânând un autor. Oricum, nu am cum să fiu altfel decât un autor. Doar să vină cineva să-mi dea un scenariu să-l fac… mi-ar plăcea să încerc exerciţiul ăsta. Până atunci, rămân un povestitor care se inspiră din ce vede în jurul lui şi din ce trăieşte. E o poveste de dragoste, nu are poate toate ingredientele unui blockbuster hollywoodian, dar am încercat ca ea să fie cât mai simplă, mai puternică, într-un ritm cât mai bun. Să fie nu doar o poveste de dragoste într-un context periculos, ci un film-spectacol.

Ce înseamnă un loverboy şi cum ai descoperit tipul acesta de personaj? Înţeleg că e o metodă de racolare destul de răspândită, dar recunosc că nu auzisem de ea.

E o metodă foarte răspândită acum, pentru că poliţia a devenit din ce în ce mai performantă, comunică foarte bine în Europa şi există un sistem integral de date pe trafic de persoane. De aceea, metode ca mersul la căpşuni sau bătăile nu mai merg. Cândva, fetele erau racolate şi duse în Iugoslavia, unde mureau împuşcate şi nu ştia nimeni de ele… Acum, cea mai folosită e metoda prin îndrăgostire, iar cel care o practică se numeşte loverboy. Adică tot felul de puşti care agaţă fete şi le fac să se îndrăgostească de ei apoi le trimit la prostituţie.

I-ai întâlnit, ai vorbit cu ei?

Da, am făcut o documentare foarte intensă pentru filmul ăsta. Am avut ocazia să urmăresc chiar pe viu un puşti eliberat din închisoare, dintre cei care au jucat în Eu când vreau să fluier, fluier, care avea toate calităţile să devină loverboy şi a şi devenit loverboy. Până s-a îndrăgostit de una dintre fete şi şi-a pus nişte probleme… Am cunoscut şi unii în acţiune şi fete. Ada a stat de vorbă cu multe victime, există un centru lângă Piteşti, al Ianei Matei. Fete care s-au lăsat şi încearcă să-şi refacă viaţa, fete minore care fug de la centru pentru că sunt îndrăgostite de loverboy şi poliţia încearcă să le aducă înapoi.

După ce le fac să se îndrăgostească de ei, ce se întâmplă?

Sunt multe variante. Dar ştii ce e foarte interesant? Faptul că, de obicei, e vorba de o primă dragoste, iar femeile au chestia asta, sunt dispuse să se sacrifice şi încearcă să-i schimbe pe băieţi. Şi pun mai presus de dragostea lor o nevoie a lui: că e urmărit, că are nevoie de bani, că e în pericol. Din preaplinul lor şi din primele senzaţii pe care le trăiesc ca femei, simt că trăiesc dacă se sacrifică, simt că sunt femei dacă fac asta. Şi chiar şi ei intră în jocul ăsta. Un loverboy nu cred că poate avea mai mult de 2-3 iubite, pentru că se implică şi el şi îl costă. Sunt puşti, nu pot fi foarte cerebrali la 19-20 de ani. Asta îmi spunea cel care s-a lăsat, că o fată care se implică e mai valoroasă decât 5 cu care comunicarea e superficială, pentru că poţi avea încredere în ea. Trebuie doar să simtă că ţii la ele, ăsta e secretul meseriei de loverboy.

Ambii actori au întâlnit loverboy şi victime?

Da, mai ales acolo unde nu am putut eu să intru a fost important faptul că a fost Ada. Cu unele a rămas prietenă, se sună, vorbesc. Două joacă chiar în film, pentru că au fost foarte emoţionate de faptul că cineva vrea să asculte povestea lor şi aveau talent, iar experienţa trăită de fiecare era trădată de faţa lor. Şi poate e o şansă pentru ele.

Înţeleg că povestea asta ai scris-o destul de recent, pentru că scenariul iniţial avea altă intrigă, alte personaje. Când te-ai decis că ăsta va fi noul film?

Am scris povestea doar când am simţit că mi-a fost clară. Am avut o perioadă de documentare destul de lungă: am fost apropiat de documentarul Ivanei Mladenovic despre deţinuţii din Fluier după eliberare, Lumea în pătrăţele, aveam şi povestea din Un balon în formă de inimă, tot despre un puşti care decide el singur ce e bine şi ce e rău, doar că am schimbat meseria de hoţi de buzunare în cea de loverboy.

Asupra actorilor te-ai decis după Fluier? Presupun că ai scris scenariul avându-i pe ei în minte.

Da, de la un punct încolo am scris rolurile pentru George, apoi pentru Ada. E foarte bine când ai nişte actori în cap şi scrii pentru ei.

Ai mai dat probe şi pentru alţi actori?

Pentru rolurile principale nu.

Loverboy a fost o producţie destul de dificilă, a fost filmată în 15 locaţii diferite. De ce atât de multe?

Pentru că viaţa de loverboy e complicată (râde). Am filmat lângă Dunăre, Hârşova şi Constanţa, şi să ştii că, în mod real, asta e zona „fierbinte” pentru metoda prin îndrăgostire. Multe dintre rechizitoriile pe care le-am citit erau legate de Constanţa.

Ai întâlnit şi loverboy care trec de vârsta asta, a adolescenţei şi ating un nivel de insensibilitate care-i face imuni la „îndrăgostire”?

Da, devin peşti. Au fetele lor, merg în Spania sau Italia. Cred că loverboy-ul, aşa cum îl văd eu, e o meserie care nu durează mult, 2-3 ani, pentru că te costă, te consumă. Viaţa unui loverboy depinde foarte mult de fată. Dacă vine o razie sau ea depune o plângere, poate face 20 de ani de închisoare, cât un peşte. Sunt cazuri, dar extreme, de fete bătute care s-au înstrăinat de ei şi au dat la poliţie. Pe Luca, personajul din film, prietena lui îl dă la poliţie dar nu-l trădează până la capăt… Dacă poliţiştii le arată fetelor poze sau le provoacă amintiri, ele nu-i toarnă sau, dacă o fac, se răzgândesc până la proces şi foarte puţini loverboy chiar ajung să facă închisoare.

Ce a fost cel mai stresant pentru tine în producţia lui Loverboy?

Faptul că filmele costă foarte mult şi orice zi de filmare în plus înseamnă bani. Când fac un film, eu, ca regizor, am o problemă cu mine, ca producător. De aceea am încercat ca deciziile importante ca producător să le ia fratele meu, Daniel. E stresant când ţi se spune că nu mai sunt bani pentru peliculă.

Deci formula scenarist-regizor-producător, pe care o practică mai toţi cineaştii români, are neplăcerile ei.

Da, exact, e riscantă. Şi nici nu te poţi cenzura ca regizor. Şi nici nu ai bugete aşa mari să poţi face ce vrei. Dacă aş fi ca Angelopoulos, care avea nu ştiu câte vapoare la dispoziţie, filma câţiva ani…. Dar nu sunt (râde).

Ce se întâmplă cu El Rumano? Va fi următorul tău film?

Am început proiectul cu Florin Şerban, lui i-ar fi plăcut să-l facă la un moment dat, trebuia să fie al doilea film al lui. Dar povestea a plecat în altă direcţie, n-a mai fost ca la Fluier, el a simţit nevoia să spună o poveste mai personală, ceea ce cred că e bine pentru el, mai ales că e un nume şi ştiu ce înseamnă presiunea pentru al doilea film. Acum lucrează singur la scenariu. Mie, El Rumano mi se pare un scenariu bun şi sunt pe cale să-l rescriu şi vreau să-l fac, nu vreau să mai stau cinci ani. Simt că pot să-l fac mai repede.

Ce îţi doreşti să se întâmple la Cannes?

E foarte intens tot ce se întâmplă la Cannes. Dar cel mai important e că se probează puterea filmului în relaţie cu distribuitorii. Acolo se decide mare parte din vânzările internaţionale. E o primă probă şi cea mai importantă.

Corespondenţă susţinută de

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here