Filmul O lacrimă de fată, în regia lui Iosif Demian, rareori proiectat în România şi văzut de foarte puţini dintre criticii care au votat recent topul celor mai bune filme româneşti din toate timpurile, schimbă brusc ierarhiile anterioare. Pelicula, selecţionată în Un Certain Regard în 1982, rulează în cadrul evenimentului Les Films de Cannes à Bucarest şi mai poate fi văzută joi, de la 15.00, la Cinema Studio.
În 1980, Iosif Demian propunea o formulă narativă originală, un film în film despre investigarea unei crime, în care scurtmetrajul de 16 mm pe care o echipă angajată de miliţie îl realizează despre moartea unei fete se suprapune peste cel de 35 de mm al regizorului. Tehnica în sine, ca şi scenariul lui Petre Sălcudeanu, interpretarea actorilor şi povestea din spatele filmului sunt spectaculoase.
Iosif Demian a emigrat în Australia la trei ani după ce filmul său a rulat la Festivalul de la Cannes. „Când m-am apucat să fac O lacrimă de fată, m-am gândit «ce-ar fi dacă acest film ar fi ca un banc?», pentru că la vremea aceea singurele care circulau fără să fie oprite erau bancurile. Şi aşa am şi făcut. Ţin minte că le-am spus actorilor bancul meu preferat: Georgică vine de la şcoală plângând şi-i spune mamei «Mamă, eu nu mă mai duc la şcoală niciodată». Şi maică-sa îi spune «Georgică, trebuie să mergi la şcoală din două motive: în primul rând, ai 55 de ani. Şi în al doilea, eşti directorul şcolii» Dacă v-a plăcut bancul, o să vă placă şi filmul”, a spus regizorul sâmbătă, la Cinema Studio, la întâlnirea cu publicul.
Autorităţile comuniste au declarat filmul un rebut şi i-au rezervat o soartă scurtă în cinematografe (şi aceea mai mult la intervenţia lui Petre Sălcudeanu), deşi Asociaţia Cineaştilor îl premiase pentru regie. „La terminarea lui, şi autorităţile din satele în care l-am filmat şi conducerea care l-a tăiat au considerat filmul un rebut şi l-au oprit. A fost interzis, a fost considerată o probă de rea-voinţă din partea mea nu numai faptul că arăt un sat urât, ci şi că materialul filmat este neglijat, neglijent, urât, plin de noroi, cu greşeli tehnice. Mi-a fost foarte greu să le explic că toate astea au fost făcute intenţionat”, a povestit cineastul.
Pelicula de 16 mm a fost voalată înainte, ca să aibă „toate relele posibile” şi acel iz de improvizaţie. Tehnica ciné-verité-ul cerea şi o abordare specială în ce priveşte personajele. Fiind vorba de o crimă şi de un reportaj cu oameni reali despre viaţa şi moartea fetei, actorii involuntari trebuiau să fie extrem de credibili. „Ştiam că trebuie să-i fac cumva pe ţărani să joace natural. Aşa că am dus-o pe fata respectivă la locul cu pricina, fata s-a dezbrăcat – ne-a spus că pot veni sătenii, numai copii să nu fie – şi Mihai Oroveanu a făcut poze cu ea în nămol, la râu. Ca să fie şi mai veridic, am adus un tractor şi nimeni nu înţelegea pentru ce, însă zgomotul pe care îl făcea şi greutatea cu care înainta prin nămol a făcut ca totul să pară foarte dramatic”, a explicat Demian.
„Aveţi grijă, că lumea începe să caute criminalul”
Până să se întoarcă echipa în sat, printre săteni se închegase convingerea că acolo chiar s-a petrecut o crimă. „Când ne-am întors peste câteva luni cu pozele, oamenii au crezut că ce-au văzut chiar s-a întâmplat. Au început să vorbească «au venit ăia cu crima» şi au început să fantazeze atât de mult, încât ni s-a spus «Aveţi grijă, că lumea începe să caute criminalul». Am reuşit să-i manipulez. La un moment dat şi actorii au intrat în jocul ăsta şi nimeni nu mai ştia care sunt actorii şi care ţăranii de acolo”. Mai exact, Dorel Vişan, George Negoescu, Luiza Orosz, George Bossun, Horia Baciu, Costel Rădulescu, Dragoş Pâslaru şi Anton Aftenie.
Istoria tumultoasă a filmului continuă şi după ultimele finisaje la montaj. Terminat în 1980, O lacrimă de fată a ajuns abia doi ani mai târziu la Cannes. „Absolut întâmplător, Alexa Visarion era la Paris şi s-a întâlnit cu Gilles Jacob, preşedintele Festivalului de la Cannes, şi i-a reproşat că selecţia filmelor din România lasă de dorit şi că filmele româneşti sunt alese pe sprânceană sau pe interese. I-a propus să vină în România să vadă filme, iar Gilles Jacob, invocând faptul că selecţia este făcută de un juriu şi că nu poate încălca regulamentul, a venit cu ideea unei Zile a filmului românesc la Cannes, în care să ruleze patru filme.
Lista de patru propuneri trimise la Româniafilm, în care figura şi O lacrimă de fată, a iscat un val de indignare printre cineaşti şi curând lista s-a mărit cu încă 13 titluri. În total, 17 filme trimise la Paris”, a povestit Demian. Fiind cel mai bun din calupul de filme, a fost propus pentru selecţia oficială şi, în cele din urmă, pentru că selectorul Un Certain Regard a insistat ca pelicula să ruleze în secţiunea sa, a avut câştig de cauză. „Formula pe care o folosisem eu, film în film, nu exista pe atunci, asta am aflat-o de la ei. Acum sunt zeci astfel de filme”.
O lacrimă de fată a ratat Camera d’Or, oferit la acea vreme în funcţie de punctajul criticilor, pentru că nu ar fi primit şi voturile criticilor români. Aceştia refuzaseră să bifeze filmul pe motiv că nu le văzuseră pe celelalte.
Fracul de la Buftea şi Charles Aznavour
Covorul roşu şi protocolul de la Cannes, într-o vreme în care în România comunistă se instalaseră vremuri cenuşii, i-a pus câteva probleme tânărului Demian, pasionat mai degrabă de pescuit decât de întâlniri simandicoase „Am fost nevoit, pentru că mi s-a spus că acesta e protocolul şi că aşa se face, să-mi fac rost de un frac. M-am împrumutat de 2000 de lei ca să-mi iau un frac. În drum spre magazin, am văzut în vitrină o barcă gonflabilă, din aia rusească, verde, dintr-un fel de cauciuc. Îmi doream una de mult timp, aşa că am intrat şi mi-am luat o barcă. Iar când am ajuns acasă soţia, cam tristă, mi-a zis «Şi-acum ce faci? Te duci cu barca la Cannes?».
Cineva i-a sugerat magazia de costume de la Buftea. Un frac negru şi unul bej ar fi fost mai mult decât mulţumitoare dacă soţia sa, încercând să le calce, n-ar fi observat nenorocirea: pete de sânge şi găuri ca de împuşcături. „Erau de la filmările lui Nicolaescu pentru comisarul Miclovan”, îşi aminteşte regizorul. Cum era pe punctul de a-şi face bagajele, n-a mai avut timp să le înlocuiască aşa că, ştergând cât se poate de bine petele de roşu, a plecat cu ele spre Coasta de Azur. „M-am furişat prin mulţime, că nu mă cunoştea nimeni. La un moment dat, s-a întâmplat ceva ciudat, a venit un Rolls Royce alb înconjurat de poliţişti şi tumultul mulţimii m-a împins foarte tare. Era Charles Aznavour şi soţia lui, cu un căţel în braţe, alături de cei doi copii.
Ajuns în apropierea lui pe covorul roşu, Aznavour i-a remarcat ţinuta „originală”. „M-a atins pe umăr, mi-a arătat găurile şi mi-a zis «Bravo, ăsta da costum». Am fost foarte zăpăcit, niciodată n-am mai mers în costum la festival şi întotdeauna m-am furişat printre ultimii, ca să nu mi se ceară costumul”, mărturiseşte Demian un complex pe care i l-a creat Cannes-ul. „Eu cred că dacă spectatorii ar înţelege povestea asta şi ar simţi privilegiul de a fi martorii acestui timp, ar veni mai des la cinema. Filmul românesc ar reuşi să depăşească graniţele ţării, ci invers, ar reuşi să se întoarcă în ţară”, a adăugat cineastul.
„Tot cu o nebunie am să vin”
„Cu acest film, mi-am asumat un risc foarte mare. Bucuria de a câştiga în faţa unui risc mare e o bucurie mare. De aceea am riscat eu de fiecare dată. Aveam eu nebunia asta, voiam să fiu eu ăla care a făcut ceva deosebit. De multe ori mi-a ieşit, de foarte multe ori nu. Dar asta nu m-a oprit şi dacă voi face film în continuare, tot cu o nebunie am să vin”, spune Iosif Demian, profesor de operatorie în Australia, subliniind că îşi doreşte să regizeze următorul film tot în România. Înainte de a emigra, a semnat imaginea unor filme-reper ca Nunta de piatră sau Apa ca un bivol negru.
„În Australia, felul în care fac filme nu mi-a plăcut. Eu cioplesc povestea, ei fac filme la strung, sunt strungari. Eu nu pot să fiu strungar”. Printre studenţii săi s-au numărat şi Dion Beebe (Miami Vice, Collateral, Chicago), premiat cu Oscar pentru imaginea filmului Memoriile unei gheişe, sau Warwick Thornton, care a câştigat Camera d’Or în 2009 cu Samson and Delilah.
„Mulţi dintre foştii mei studenţi au premiile Oscar, Camera d’Or, măcar pe latura asta sunt împlinit. Şi dacă am învăţat ceva, am învăţat aici, de la profesorii mei”.
