Elle
Paul Verhoeven se apropie de 80 de ani, dar n-ai zice asta dacă vezi Elle, primul său film vorbit în franceză, cu Isabelle Huppert in zi de grație. De-a lungul carierei sale, omul care a fost catalogat drept instigator, misogin, lipsit de scrupule și de gust, scandalos și kitsch, nu a încetat să-și provoace publicul. Iar Elle, încă un poveste în care sexul și jocurile de putere merg mână în mână, nu face excepție, o combinație între un film de Haneke (dacă acesta din urmă ar ști să se mai și distreze) și unul de-al lui De Palma (ale cărui euro-thrillere recente ar avea câte ceva de învățat de la Verhoeven).
Huppert e Michèle, directoarea unei companii producătoare de jocuri video pentru care viața e un power play continuu. După ce este violată în propria casă de către un bărbat mascat, femeia începe să își re-evalueze relațiile cu toate figurile masculine din viața sa: iubitul tânăr al mamei sale octogenare, fostul soț -scriitor ratat, amantul, fiul proaspăt tată și vecinul de vizavi.
Cu toate că pe final începe să-și alerge propria coadă, scenariul adaptat după un roman de Philippe Dijan are doze serioase de umor sardonic și răsturnări de situație. Materialul cu care lucrează Verhoeven, pulp prin definiție și greu de luat în serios, se ține la adăpost și de discursul feminist și de cel opus. Eroina trăiește într-o lume a bărbaților și e o victimă a lor – e fiica unui criminal în serie (!) – dar e plină de resurse și nu trăiește în umbra nimănui.
Ma’ Rosa
Un personaj feminin puternic are și Ma’ Rosa, filmul filipinezului Briliante Mendoza pentru care Jaclyn Jose a luat premiul acordat celei mai bune actriță (la mare luptă cu Huppert).
Nu știu cât de familizarizați sunteți cu situația internă din Filipine, dar noul președinte de acolo, Rodrigo Duterte, a jurat să pună capăt flagelului drogurilor care a prins ca într-o mengină păturile de jos ale societății filipineze. Felul în care înțelege să facă asta (3000 de victime and counting) a atras atenția comunității internaționale.
Înainte ca Duterte să fi început “curățenia”, Mendoza s-a afundat adânc în această lume a distribuitorilor mărunți de metamfetamină din mahalalele Manilei – pentru Rosa, vânzarea de “gheață” e afacere de familie, toată lumea salutând-o ca pe o Griselda Blanco a cartierului. Arestată în urma unei razii a poliției, trebuie să facă rost de bani pentru a-I mitui pe polițiștii care au arestat-o. Sau să facă pușcărie.
Lațul se strânge încet în jurul Rosei. Camera urmărește personajele din umăr, cu urgență și nerăbdare, vacarmul și haosul străzilor suprapopulate dându-ți impresia că te sufoci. Filmările nocturne mi-au adus aminte de Michael Mann din era digitală.
Loving
Îmi pare o glumă că niciun film al lui Jeff Nichols – aflat la al cincilea lungmetraj – nu a ajuns să fie distribuit în România. Ultimele trei filme ale sale, Mud, Midnight Special, și Loving se apropie de calapodul filmelor de public, dar chiar și un biopic la prima vedere convențional ca Loving are resurse considerabile de onestitate și un reconfortant dezinteres să epateze în stilul celor manufacturate pentru a fi oscarizabile.
Richard Loving (Joel Edgerton) și Mildred (Ruth Negga, impecabilă) se căsătoresc la finalul anilor ’60 într-un stat (Virginia) în care căsniciile inter-rasiale erau interzise. Refuzul de a se supune unor măsuri care perpetuau în fapt segregarea rasială nu îi transformă însă în niște lideri ai mișcării pentru drepturi civile (ca în cazul Rosei Parks), iar Nichols rezistă oricărei tentații să îi prezinte pe protagoniști drept altceva decât oameni care se iubesc și vor să trăiască împreună.
E încă un film cald făcut de Nichols, pentru că povestea rezonează în primul rând la nivel personal, privat și lipsit de patetism.
