Când i s-a propus rolul lui Ion Gavrilă Ogoranu în Portretul luptătorului la tinereţe, Costi Diţă ştia despre luptătorii din munţi ce l-au învăţat filmele din comunism – că erau, invariabil, personaje negative. După ce a citit scenariul, apoi memoriile lui Ion Gavrilă Ogoranu, a încercat să înţeleagă ce mecanisme interioare l-ar împinge pe un tânăr ca el să fugă în munţi, cu arma în mână, şi să reziste atâţia ani.

„În ziua de azi, pentru generaţia Internetului, pare destul de ciudat demersul lor. Cum s-au hotărât într-o zi nişte puşti până la urmă să urce în munţi, să aştepte un ajutor din afară şi să lupte împotriva regimului?!”, povesteşte actorul într-un interviu acordat pentru filmreporter.ro. Noua Dreaptă l-a contactat deja pe Facebook, în încercarea de a-şi asimila un film care nu ignoră faptul că mulţi dintre partizani au fost legionari sau simpatizanţi ai mişcării, dar vorbeşte despre cu totul altceva. Printre camarazii săi de platou se numără Ion Bechet, Alexandru Potocean, Bogdan Dumitrache, Cătălin Babiuc, Dan Bordeianu.

În cronicile de după Berlin sau TIFF, i s-a reproşat filmului că nu focalizează destul de tare pe personaje, măcar pe cel principal, sau că protagonistul nu e suficient de impozant pentru un lider. „Fiecare are o proiecţie despre cum arată un lider, care sunt până la urmă clişee”, explică actorul pentru filmreporter.ro. „Ce mi-am dorit eu e să redau ceva esenţial din ce a fost el. Să reuşesc, dacă nu o reprezentare extraordinară, măcar corectă. În orice caz, să nu fie banală”.

În această seară, filmul regizat de Constantin Popescu are premiera de gală la Cinema Studio din Capitală, iar de mâine intră în cinematografe.

Gavrilă Ogoranu a fost un personaj mai dificil de abordat, dat fiind că era real? A fost mai mare presiunea asupra ta?

La început, nu ştiam nimic, am pornit de la zero. Constantin Popescu mi-a prezentat povestea, habar nu aveam de toate poveştile astea, de faptul că a existat aşa ceva. Eram total luat prin surprindere de istoria asta.

Nu ştiai de el sau de rezistenţa anticomunistă din munţi?

Ştii care e problema? Că eu îi percepeam pe partizani aşa cum i-au prezentat filmele de pe vremea lui Ceauşescu, erau băieţii răi atunci. Iar în cărţile de la şcoală nu se scria despre asta. Şi de aici a început lucrul. A trebuit să citesc câte ceva din ce a scris Gavrilă Ogoranu, pentru că, psihologic vorbind, suntem extrem de diferiţi. Suntem altfel structuraţi, sunt diferenţe foarte mari între generaţia de atunci şi cea de acum. În ziua de azi, pentru generaţia Internetului, pare destul de ciudat demersul lor. Cum s-au hotărât într-o zi nişte puşti până la urmă să urce în munţi, să aştepte un ajutor din afară şi să lupte împotriva regimului?! Mi se pare foarte tare! Adică, să conştientizezi contextul din jurul tău, să ai o opinie atât de clară. Acum, oricum nu prea mai ştim cine suntem.

Am încercat să înţeleg demersul lor şi când filmul a fost acuzat că vorbeşte de antisemiţi… eu chiar nu l-am perceput aşa. E ciudat, e dezamăgitor. Citind mult, mi-am dat seama că e ceva de urmat acolo, eu am luat partea bună a lucrurilor, mi s-a părut mai important demersul lui. E ciudat să fie perceput filmul aşa. Noua Dreaptă m-a contactat deja pe Facebook: „nu vrei să fim prieteni?”. Ei bine, nu suntem pe aceeaşi frecvenţă (râde).

Adică ei te-au asimilat personajului.

Da. Bănuiesc că au zis că am aceleaşi convingeri. Dar, iarăşi, dacă ar vedea filmul, n-ar regăsi treaba asta în conţinutul lui. Bun, mă întorc la personaj. Am încercat să înţeleg cum funcţionează omul ăsta, ce criterii are. Şi de aici greutatea, pentru că el, ca şi structură, e mult mai direct, mult mai tranşant decât mine, Costi 2010. Avea nişte convingeri care l-au determinat să facă asta. Noi suntem bombardaţi de informaţii şi de imagini, suntem în toate direcţiile şi suntem mult mai uşor de modelat, de schimbat. Există şi diferenţe de reacţie. În situaţii-limită, din ce a scris el sau alţii, înţeleg că avea reacţii minore. De exemplu, afli că părinţii tăi au fost luaţi de Securitate aseară şi tu reuşeşti să te stăpâneşti, să-ţi înfrânezi pornirile normale – să plângi, să fugi, să disperi. A trebuit să fac un efort să înţeleg de ce nu reacţionează ca la Hollywood: camera se apropie, plânge cu lacrimi de mamă etc. (râde)

Dar la povestea lui personală, ce te-a frapat cel mai tare?

Sunt foarte multe lucruri. De exemplu, traseul lui. Pleacă în munţi, stă acolo ani buni, aproape toţi prietenii lui sunt prinşi sau împuşcaţi şi el decide să lupte singur. Eu am încercat să-mi imaginez cum au rezistat oamenii ăştia. Când filmam pe ploaie, ne gândeam cum au făcut ei atâţia ani. Şi din ce am citit, după ce ploua, ori te dezbrăcai complet şi îţi întindeai hainele la soare să te usuci, dacă era frig, făceai un foc – dacă îţi permitea locul – ori te strângeai lângă ceilalţi şi aşteptai să te usuci. După toate astea, să rămâi singur în pădure, să nu ai nimic, radio, informaţii, să nu ştii nimic, e groaznic. Apoi a stat într-o cameră la subsolul unei case peste 20 de ani, un fel de puşcărie la domiciliu. Uneori mai ieşea să fumeze o ţigară şi asta cu risc. Aşa l-a şi văzut un vecin şi l-a turnat la Securitate. Era un fenomen deja: om căutat peste 20 de ani. Toţi voiau să-l vadă.

Cineva reproşa într-o cronică faptul că actorul principal n-a fost destul de impozant pentru un lider.

Aici e o chestie de colaborare. Eu fac ce are nevoie regizorul să fac şi el arată ce vrea el să arate. Alţii au spus e foarte mişto filmul, dar ar fi vrut să-l vadă mai mult, să-l cunoască mai mult pe Ogoranu. Şi nu numai pe el, pe toţi. Aici e o chestie de opţiune. Dacă aş fi făcut eu filmul, aş fi pornit cu ei din facultate, să-i cunosc, să-i urmăresc numai pe ei. Pentru Constantin a fost mai importantă aşteptarea, sentimentul că nu ştii niciodată ce se întâmplă. Fiecare are o proiecţie despre cum arată un lider, care sunt până la urmă clişee. Dar dacă începi să citeşti despre el, afli că e un tip foarte tăcut, că stările lui extreme nu se vedeau, că n-ai fi putut să faci din ce a scris el monoloage de tipul „oameni buni, etc.”

Nici nu era indicat.

Exact (râde)

Ştiu că aţi filmat prin locurile în care s-au petrecut în realitate întâmplările, că au fost şi costume care au aparţinut unor partizani. A fost asta o presiune emoţională pentru voi?

Eu zic că s-a întâmplat ceva cu noi, cu echipa. Mi se pare că ne-am sudat imediat ca echipă, că a fost o energie specială. Marcat nu ai cum să nu fii de poveste, doar să fii foarte greu impresionabil. Când mai aflam câte ceva, eu eram ceva de genul „Băi, nu se poate! De ce să faci asta?” Aparent nu are noimă. Aştepţi să vină nişte americani despre care nu ştii nimic, eşti urmărit… E mai mult decât o haiducie, „hai să fim nebuni”. Din momentul în care vezi poze, îţi dai seama cum a arătat viaţa lor. Fără familie, cu părinţi arestaţi de Securitate…

Ai fost în casa în care a stat ascuns Ogoranu?

Nu, n-am ajuns. Oricum, ce mi-am dorit eu e să redau ceva esenţial din ce a fost el. Să reuşesc, dacă nu o reprezentare extraordinară, măcar corectă. În orice caz, să nu fie banală. Mai am un exemplu: la bătrâneţe, evident că nu a avut pensie, pentru că nu a fost în câmpul muncii, şi au vrut să-i dea un certificat de revoluţionar, ca să ia nişte bani. Şi el a refuzat treaba asta. Asta am vrut eu să reiasă din filmul ăsta, demnitatea lor măcar. Dacă mesajul ăsta ajunge la publicul de azi, pentru mine e ok.

Filmările înţeleg că au fost destul de dificile. Care au fost cele mai grele porţiuni pentru tine?

Foarte dificile au fost. Nu au fost bani suficienţi şi totul a fost un pic pe heirup. De asta spun că am simţit că s-a legat foarte bine grupul ăsta, pentru că toţi acţionam chiar dacă uneori nu au fost beneficii, de orice fel. Suntem aici şi facem asta, chiar dacă sunt probleme. Pe munţi, la un moment dat aveam trei straturi de haine pe mine şi tot dârdâiam de frig. De asta spun că am simţit cam pe unde a fost toată povestea asta şi mi se pare jos pălăria apropo de cum e construit un om.

Şi în afară de faptul că erau grele – când urcam pe deal sau pe munţi, jumătate din echipă se pierdea pe drum – există şi nişte scene foarte intense în film, la care am lucrat foarte bine cu Constantin. E genul de regizor care încearcă să creeze  o bulă în jurul actorului, când simte că are nevoie. Chiar dacă, de multe ori, echipa nu-l ajută. Dar încearcă să păstreze spaţiul acela intim în care să reuşeşti să te aduni. Când simte că e cazul, încearcă să îndepărteze echipa, care are probleme de genul „ce-a făcut Ceahlăul cu Steaua aseară”. E foarte atent ca om şi ca regizor, nu te atacă, nu te destabilizează.

Ai acum vreun proiect în derulare?

Am jucat în două scurtmetraje studenţeşti, am un alt proiect despre care nu ştiu dacă ar trebui să vorbesc, iar acum joc într-un serial la televizor, în State: Moştenirea. Şi în teatru, „Cui îi e frică de Virginia Wolf?”, la Teatrul de Comedie, şi „Biloxi Blues” la Palatul Copiilor. Şi mai e o piesă în lucru.

Cum e pentru tine transferul de la cinema la acest tip de seriale TV?

E foarte diferit totul, stilul de lucru, reperele… Aici se caută profunzime, acolo altceva. Şi cred că dacă nu eşti suficient de copt ca actor, poţi să te pierzi. Dacă nu ştii să tragi o linie, te destabilizează. Ca lucru efectiv, nu e nimic negativ.

Ştii, eu am trecut recent printr-un proces de autostudiere şi am ajuns la câteva concluzii: mai nou, cred că important pentru un actor e să lucreze. Şi să lucreze cât mai mult, cât se poate, şi teatru şi film. Nu e ok să stea. La noi se filmează un film, trec trei ani şi e premiera. Vorbeşti cu un regizor şi îţi spune: „uite, eu scriu un scenariu. Nu ştiu încă dacă eşti, dar te anunţ”. Asta mi se pare ok, fiecare să aibă spaţiul lui, timpul lui. În timpul ăsta însă, actorii trebuie să trăiască cumva.