Autor: Iosif Prodan
După un show interactiv şi volumele Marele Băiat de Cartier şi Romanul românesc pervers, Kiki Vasilescu îşi face intrarea în filmul românesc cu lungmetrajul de ficţiune Terapie pentru crimă, care se vrea un soi de sequel neoficial al celebrului Leon al lui Luc Besson.
Pe scurt, 20 de ani mai târziu, Matilda trăieşte într-o multinaţională şi face psihoterapie, însă „instinctele criminale” sunt încă puternice. Film intenţionat comercial, cu Claudia de la Cream în rolul principal, Terapie pentru crimă a fost prezentat în premieră la Festivalul Internaţional de Psihanaliză şi Film de la Bucureşti.
Într-un interviu, Kiki Vasilescu explică de ce preferă filmele în locul cărţilor, de ce consideră că producţiile Noului Cinema Românesc sunt „un dezastru” pentru box office-ul local şi povesteşte cât de simplu sau complicat e să găseşti distribuitor pentru un film produs pe cont propriu şi destinat 100% „marelui public”.
Iosif Prodan: Aţi lucrat la Mediafax. Apoi aţi publicat un roman la Polirom, urmat de un al doilea, lansat anul acesta la Herg Benet, iar acum debutaţi ca regizor de film. În care ipostază vă simţiţi cel mai confortabil?
Kiki Vasilescu: Am lucrat la Media Pro Interactiv, care acum a fost absorbit de Mediafax Group. Acolo am fost director de dezvoltare, am făcut nişte telenovele, emisiuni – asta după ce am publicat romanul la Polirom -, am făcut primul serial interactiv din România.
Să fii regizor de film şi să faci regie de film e foarte chinuitor, cel puţin aşa a fost pentru mine. Postproducţia a durat extrem de mult şi am făcut-o eu – tot ce înseamnă montaj, culoare e făcut de mine. Şi e o muncă foarte singuratică care duce la depresie. Dar pe de altă parte, dacă mă gândesc la ce fac, acuma de exemplu m-am înscris la actorie (n.r. a intrat la Secţia de Actorie a Universităţii Hyperion, anul acesta), vreau să învăţ ce înseamnă să fii actor.
Dar cel mai mult îmi place să imaginez poveşti, cel mai bine mă simt ca povestitor, ca scenarist. Acum n-aş mai scrie romane, pentru că este o inflaţie de romane; tocmai am fost la Gaudeamus să-mi lansez un nou roman, publicat de Herg Benet, Marele Băiat de Cartier, şi m-am speriat când am văzut ce era acolo: o mare de cărţi pe care n-ai timp să le citeşti.
Chiar voiam să cumpăr câteva dar când am văzut câte sunt, am zis că nu mai cumpăr nimic pentru că oricum n-am timp să le citesc. Când eram în facultate cumpărăm kilograme de cărţi şi nici acum nu le-am citit, le am acasă prin bibiliotecă. Şi mai am senzaţia că îţi mănâncă foarte mult timp să citeşti o carte. Şi, din păcate, sunt foarte puţine cărţi bune, şi nu vorbesc doar de cărţi de specialitate. Ci de romane, care sunt proaste. Sunt scrise de oameni proşti pentru oameni proşti şi mă plictisesc – dialogul, cum e gândită acţiunea s.a.m.d. Îţi pierzi foarte mult timp cu ele ca să-ţi dai seama că nu-ţi plac.
Pe când la un film mi se pare mult mai corect, îţi poţi da seama într-o oră dacă vrei sau nu să-l vezi până la capăt (chiar poţi să dai şi pe fast fwd). Eu nu vorbesc de banii pe care-i dai pe-o carte vs. cei daţi pe-un film, ci de viaţa asta care-i scurtă. Am început să-mi dau seama că scriitorii cam plictisesc, pe scurt spus. Am senzaţia de foarte multe ori că lumea plictiseşte, toată lumea scrie, e abundenţa asta… Eu când eram scenarist la Media Pro primeam sute de mailuri, fiecare avea idei de filme, de nu-ştiu-ce, eram potopit. Evident că n-am citit nimic.
Filmul mi s-a părut însă mult mai complicat de făcut. Deci mă simt mai confortabil ca scriitor, dar, sincer, n-aş mai scrie.
Pragmatismul ăsta care v-a adus înspre cinema n-are a face şi cu faima pe care o au regizorii şi tot farmecul marilor festivalurilor de film?
Nu cred că regia ţi-aduce vreo faimă. Regizorul, scenaristul sunt ca şi cel care filmează din punctul ăsta de vedere. Habar n-are nimeni de ei. La Hollywood sunt sute şi cred că mii de regizori. Dacă vrei să fii faimos, nici măcar actor nu trebuie să te faci. Trebuie să te faci cântăreţ. Scoţi o melodie şi eşti faimos – la tine-n cartier, în fine, nu contează unde, dar lumea te respectă.
Deci nu cred că a fi regizor te poate face faimos. Este poate o metodă să faci bani. Aşa da. Chiar dacă eşti necunoscut, s-ar putea să faci bani. Dar altminteri nu, personal, regia nu-ţi aduce nimic.
Ok, dar aţi debutat totuşi într-o perioadă în care cinemaul românesc e „pe val”, există un interes media pentru toţi cei care fac parte din această lume, care nu are chiar foarte mulţi reprezentanţi.
Ba sunt foarte mulţi, dar nu ajung la public. Sunt foarte multe filme, cum e ăsta, Matei, copil miner – du-te să-l vezi. Mă rog, eu nu l-am înţeles. Da, se fac multe filme, dar sunt puţine comerciale.
Totuşi, au început să mai apară – Love Building, Domnişoara Christina. Unde vă vedeţi dvs. în peisajul acesta al cinematografiei româneşti?
Eu vreau să fac ceva comercial. Vreau să fac ceva care să-mi placă mie să mă uit. Mie nu-mi plac filmele de artă, mă plictisesc la ele. Mă mai uit uneori şi apreciez, am o oarecare cultură cinematografică. Am făcut filosofie şi filosofia culturii, ştiu cu ce se mănâncă. Dar, în acelaşi timp, mi se pare că sunt mulţi pseudo-intelectuali în România şi nu numai în film, în general în cultura română sunt cu ghiotura.
Habar n-au despre ce vorbesc şi mulţi îi ascultă şi, ca să nu pară proşti, zic „Oh, da, a fost extraordinar! Foarte inteligent!” „Dar ce-a zis?” „De unde să ştiu? Doar nu vrei să spun că n-am înţeles”. Şi am senzaţia că Noul Cinema Românesc – nu vreau să critic pe nimeni, dar am aşa o percepţie personală – nu este o industrie, ci o egolatrie, un egocentrism pe care şi-l finanţează fiecare cum poate.
Am fost anul trecut la UNATC, când a venit Radu Mihăileanu. El le-a spus o chestie foarte mişto studenţilor, dar toţi l-au contrazis: „Dom’le, este showbiz, e cu biz la final”. Este o industrie a filmului. Şi mi se pare că ce este la noi nu e o industrie, ci doar nişte cazuri izolate care nu duc nicăieri. Eu am senzaţia că sunt prea multe filme de artă în România care îndepărtează publicul de cinemaul românesc. Pentru că dacă te duci de trei ori şi vezi o tâmpenie, timp de două ore nu te gândeşti decât la „Oare de ce sunt aici?”.
La un film prost, cel puţin poţi să spui „E prost”, îl dai la televizor pentru că o să-şi găsească un public. Dacă oamenii se uită la Trăsniţi în NATO şi Schimb de mame, se vor uita şi la alte filme, superioare show-urilor respective, pentru că cel puţin din punctul de vedere al imaginii sunt mai mişto.
Bun, faptul că apar multe filme de artă, da, e bine pe plan internaţional, dar pe plan local e un dezastru. Am această senzaţie. S-ar putea să-mi fac duşmani pe chestia asta, dar Love Building, de exemplu, e un film la care nu m-aş duce pentru că nu mă uit la romance-uri, dar ca iniţiativă mi se pare mai mişto decât Metabolism al lui Porumboiu. Între cele două aleg Love Building, chiar dacă are multe probleme, nici cu scenariul nu stă prea bine; în fine, e mai mişto decât cel al lui Porumboiu.
Primul roman pe care l-aţi publicat se numeşte Romanul românesc pervers, cel de-al doilea Marele Băiat de Cartier, iar acum, debutul în lungmetraj Terapie pentru crimă. Aveţi nişte titluri foarte catchy. Cât vă ia să le găsiţi?
Da, îmi ia foarte mult. Fac brainstorming, scriu pagini întregi. Pentru film am avut 50 de variante. Una dintre ele, care-mi plăcea foarte mult, era Primul client. Dar părea porno pentru că era vorba de o gagică, care are primul client şi… a trebuit să găsesc altceva.
Cum s-a născut povestea asta cu o criminală, în Bucureşti?
Eu în fiecare zi scriu câte o poveste nouă, nu foarte schiţată, ce-i drept, dar o scriu. Dar povestea asta s-a născut la modul profesionist. Adică am făcut cursuri de scenaristică cu nişte americani. Mi-am cumpărat foarte multe cărţi de producţie cinematografică, am încercat să evit tot ce e european. Şi am găsit acolo nişte sfaturi – nu reţete, că mi-a zis cineva după proiecţie că scenariul sună a reţetă – care te ajută să faci întorsături, să te gândeşti ce vrea să vadă publicul. Când scrii, există nişte „linii mari” pe care le foloseşti, există şi programe de scris scenarii, dar care nu-ţi oferă o reţetă, ci o ordine a gândirii.
Iar povestea în sine a apărut prin brainstorming. E una dintre cele mai bune metode. În momentul în care fac o poveste, umplu pagini întregi de idei, le combin şi încerc să le dau un schepsis; adică să fac tot ceea ce trebuie făcut ca să dezvolţi o poveste astfel încât să nu fie doar o sclipire de geniu – nu cred în chestia asta – ci să fie ceva repetabil. Dacă mâine mă pune cineva să scriu un scenariu de nu-ştiu-ce gen, o să-l pot scrie. Pot să scriu orice pentru că e vorba de metodă, nu doar de creativitate. A fi creativ la modul spontan e o greşeală. Am încercat să scriu şi aşa, dar uitându-mă în urmă mi se pare… complet greşit.
Numele personajului principal este Matilde. S-a vrut filmul dvs. o continuare a lui Leon?
Da, de acolo am pornit. Ideea chiar aşa a pornit: m-am gândit cum ar fi dacă respectiva fată s-a făcut mare şi a emigrat în România ca să uite de tot ce i s-a-ntâmplat şi aici se maturizează şi zice „M-am plictisit să lucrez la bancă, aşa că o să fac eu ce ştiam mai bine”. Evident, nu prea puteam să continui ideea asta pentru că era cu drepturi de autor şi intrăm în nişte poveşti „nemuritoare”.
Aşa că am păstrat numele personajului şi chiar mi-a atras cineva atenţia şi la ultimul roman că citez foarte mult; eu fiind de formaţie filosof, am deformaţia de a cita şi ştiu că a fi original e foarte greu. E foarte cinstit să spui „Dom’le, m-am inspirat din x, din y, din z” şi că ideea ta e doar o virgulă după tot ce s-a scris deja. Iar aici în film am folosit aceste personaje, chiar aşa am şi scris scenariul, chiar este o secvenţă la început când ea mănâncaă un măr, nu ştiu dacă a remarcat cineva, dar am decis să păstrez toate chestiile astea.
De ce personajul principal, Matilde, face terapie?
Povestea e foarte simplă, dar am tăiat pentru că era greu de filmat şi nici n-am putut să le montez. De fapt ea se enervează la birou, îi dă doi pumni directorului şi e trimisă corecţional să facă terapie. Şi oarecum ea îl pregăteşte pe psiholog să fie terapeut pentru ce vrea ea, nu pentru ce voia el.
În legătură cu distribuţia: aţi avut discuţii cu vreun distribuitor?
Am avut discuţii, dar am avut una care m-a şocat, cu Transilvania Film. Ei mi-au zis că pe ei nu-i interesează, dar nici nu s-au uitat să vadă despre ce e vorba. Le-am trimis un mail cu melodia de pe coloana sonoră şi le-am zis: „Am făcut şi eu un film, care are şi o melodie, un single al unei fete (n.r. Claudia de la Cream) care, zic eu, e destul de cunoscută; bine, nu e Inna, dar e cunoscută, toate filmele româneşti sunt cu necunoscuţi. Pentru piaţa locală e cineva cunoscut, avem cu ce să-l promovăm la televizor”.
Chiar am fost cu Claudia la un post tv şi oamenii au fost încântaţi să audă că se lansează filmul. Iar cei de la Transilvania nici măcar n-au vrut să vadă filmul, pentru că sunt ocupaţi. Păi şi dacă veneam cu Avatar, probabil tot ocupaţi erau. În fine, le-am trimis invitaţii pentru proiecţia de-aici (n.r. Festivalul de Psihanaliza şi Film), dar evident că n-a venit nimeni.
Am mai vorbit şi cu Media Pro, că tot am lucrat la ei, şi mi-au spus o chestie foarte simplă: o dată că ar vrea să-l distribuie undeva vara, în iulie-august. Dar atunci nu vine nimeni, nici măcar eu nu vin la filmul meu, pentru că sunt plecat. Exact cum au făcut cu Love Building, l-au dat în septembrie… Eu nu aş fi acceptat. Nu ştiu cât de bun e filmul, dar dacă l-ar fi dat de Valentine’s Day, sunt sigur că rupea. Iar a doua chestie pe care mi-au zis-o cei de la Media Pro, e că ei la toate filmele româneşti pierd. Au nişte costuri foarte mari: un afiş costă 50 lei etc. Toate chestiile astea sunt nişte costuri pe care ei nu şi le acoperă deloc, nu vorbim ca să le mai şi dea ceva din profit autorilor.
Sincer, eu am să-ncerc să-l distribui singur. Să ştii că cinematografele sunt ceva mai deschise decât distribuitorii, pentru că ei calculează câştigurile pe loc. Dacă filmul vinde, îl păstrăm pentru că ne aduce bani. Distribuitorii se gândesc, au tot felul de interese în spate, vor să se împrietenească cu oameni cunoscuţi etc. E o lume foarte ciudată, pe care n-o-nţeleg. Chiar mi-ar plăcea să distribui singur, am timp, am mijloacele necesare şi până la urmă nu e nimic complicat: baţi la uşă, „Bună ziua, am şi eu un film”. În Europa n-ai putea să baţi la uşa fiecărui cinema, pentru că sunt foarte multe, dar în România sunt doar 20 de multiplexuri, te poţi duce pe la fiecare, dai câteva telefoane şi asta e.
Crezi că VoD este o opţiune?
Nu cred că o să prindă. Lumea, dacă filmul e pe net, se aşteaptă să fie gratis, o să fie piratat şi n-o să se uite nimeni pe platformă. Eu nu vreau să-l scot în niciun caz digital, doar DCP-uri. N-am de gând să-l scot pe DVD decât la un moment dat, în viitor, peste câţiva ani, pentru că se va găsi o metodă să fie piratat. Momentan există un singur DVD pe care-l păstrez eu.
Ce subiecte aţi mai aborda într-un viitor film?
Vreau să fac un SF vorbit numai în engleză, filmat în România, în stilul Prometheus. Chiar mă pricep la compoziţie digitală şi aş putea să fac aşa ceva. Sper să nu trebuiască să-l mai finanţez eu şi să fac un trailer aşa cum trebuie cu care să mă duc la distribuitori afară şi să-mi asigure o finanţare.
La Terapie pentru crimă care a fost bugetul?
Nu vreau să vorbesc despre asta, dar a fost mic, până într-o 100.000 de euro. Dar sper că nu se vede asta.
