Turkish delights – Istanbul Film Festival (2)

0
122

Prima dată în viaţă ajung la timp pe un aeroport, cu trei ore înaintea zborului chiar, şi avionul meu are întârziere de cinci. Salonul de fumători e o terasă în aer liber, cu vedere la toate mişmaşurile avioanelor, şi la intrare un semn cât toate zilele ameninţă că e interzis să aduci scaune. Mă instalez frumos la o masă cu peisaj, pornesc laptopul şi iau loc pe valiză, într-o improvizaţie care e probabil cel mai tare birou pe care o să-l am vreodată. Locul ideal să-mi iau rămas bun de la un oraş uriaş din care plec cu o mie de filme pe care n-am avut timp să le văd, de lucruri pe care n-am avut timp să le fac şi de locuri în care n-am avut timp să ajung. Dar gata cu tristeţurile: Festivalul de Film de la Istanbul a avut o grămadă de bunătăţi de oferit, atât locale, cât şi din restul lumii.

Marele câştigător al trofeului Golden Tulip pentru film turc (şi nu numai) a fost Beyond the Hill/Tepenin Ardi de Emin Alper, o dramă psiho-horror bântuită de la cap la coadă de influenţa lui Nuri Bilge Ceylan. Centrat pe o familie reunită într-o mică fermă, filmul se foloseşte de inamicul nevăzut de ”dincolo de deal” ca să întindă tensiunea la maxim. Fără prea mult dialog, mizând mult pe cadrele directorului de imagine român George Chiper, scenariul urmăreşte subtil relaţiile dintre personaje, luându-le pe rând, cu răbdare. Rezultatul e un film sobru, extrem de complex, care comunică enorm cu minim de mijloace.

Tot din competiţia naţională, două regizoare şi-au lansat lung-metrajele de debut. În Ships/Ferahfeza, boy meets girl într-un portuleţ fără repere temporale sau geografice: Ali e un pierde-vară efeminat, care crede în fel de fel de semne, şi Eda e o grafferiţă singuratică, mereu cu cuţitul la ea, amândoi inadaptaţi care nu-şi găsesc locul în propriile familii. Am întrbat-o pe regizoarea Elif Refiğ dacă şi la filmări a apărut vreun semn prevestitor: nothing went well, we thought it’s a sign we shouldn’t be making the film at all. Dar e clar că a meritat efortul: în ciuda unor mici stângăcii metaforice, filmul e un debut foarte promiţător, făcut cu inima deschisă şi cu ochii brici, orăşelul în care se petrece totul devenind el însuşi un personaj.


Sanem Öge, premiată pentru rolul din Present Tense

Un alt film din zona mistică, mult mai girly, a fost Present Tense/Şimdiki zaman, de Belmin Söylemez: Mina e o tânără singură şi jobless care, în lipsă de altceva mai bun, ajunge să lucreze ca ghicitoare într-o cafenea. Melancolic uneori până la apatie, filmul pare că ezită fără o direcţie clară, dar se mulează perfect pe un personaj care face exact acelaşi lucru. Cu locaţii alese cu sufletul şi cadre-tablou compuse la perfecţie de Peter Roehsler, Present Tense e un film complet, un poem dulce-amărui despre o femeie şi un oraş în permanentă schimbare. Trebuie să recunosc că după film n-am putut rezista tentaţiei şi am fost şi eu la una din ghicitoarele care activează în cafenelele din oraş (ghicitoarea mea fiind un băiat gay cu o eşarfă foarte chic, care fuma grăbit, cu degetul mic ridicat, în timp ce îmi spunea mult mai multe decât voiam să aud), şi m-am convins că pata asta de culoare locală din primul film de ficţiune al documentaristei Belmin Söylemez e un vehicul minunat ales pentru un mesaj cu care poate rezona oricine, oriunde.

Se pare că cinefilia e boală răspândită la Istanbul, judecând după toţi oamenii care se înghesuie în săli, iar festivalul e extrem de bine organizat la capitolul ăsta: hoarda de acreditaţi aşteaptă cuminte la uşă în timp ce plasatorii cu cămăşi albastre îi ghidează pe plătitorii de bilet la locurile lor. Se stă şi pe jos, şi pentru filmele proiectate, chiar se merită.

După Reprise, Joachim Trier a mers anul ăsta la Cannes cu Oslo, August 31st, care sapă mai adânc în spatele dependenţei (de orice fel până la urmă), totul pe nisipurile mişcătoare dintre vindecare şi o nouă cădere în dependenţă. Anders e un fost dependent de heroină care iese pentru prima dată din centrul de recuperare în care se tratează şi pe măsură ce se întâlneşte cu vechii prieteni, realizează că nu mai are nici o şansă să-şi refacă viaţa. E remarcabil că Trier a făcut din dependenţa personajului o problemă nu foarte specifică, trecând astfel peste stereotipul de ”film cu drogaţi” şi vorbind despre angoasele tinerilor intelectuali cu o graţie urbană extrem de naturală, susţinută de interpretarea sumbră a lui Anders Danielsen Lie în rolul de tânăr plin de nesiguranţă, îmbătrânit prea devreme.


Cracks in the Shell/Die Unsichtbare

Revelaţia festivalului a fost, pentru mine, filmul german Cracks in the Shell/Die Unsichtbare, o dramă despre mocirla psihică din spatele actului artistic. Nu e numai interpretarea lui Stine Fischer într-un personaj care ar face fericit orice psihoterapeut, nici scenariul construit cu precizie germană, nici imaginea ireproşabilă semnată de Frank Lamm, ci toate la un loc, împletite în regia lui Christian Schwochow într-o poveste brutală despre apele liniştite care ascund adâncimi întunecate, şi mai ales despre perversitatea de a le tulbura cu bună ştiinţă, de amorul artei. Fine e o studentă la actorie extrem de ştearsă, invizibilă pe scenă (de unde şi titlul original) care, spre surprinderea tuturor, se trezeşte în rolul principal în cea mai nouă piesă a unui regizor celebru. Ce urmează e un rollercoaster emoţional undeva între realismul unei vieţi de familie chinuite şi erupţia violentă a tuturor demonilor din mintea şi corpul tinerei, într-un film care face Black Swan să pară o serbare de şcoală primară.

Tot din Germania, Barbara. Problema cu Christian Petzold (unul dintre preferaţii mei, de altfel) e că mai toate filmele lui sunt făcute pe acelaşi tipar: dacă ai văzut The State I Am In/Die innere Sicherheit, Jerichow, Yella sau Beats Being Dead/Etwas Besseres als den Tod, cam ştii la ce să te aştepţi, însă luate separat, fiecare e o experienţă intensă, cu torenţi de sentimente în oamenii de pe ecran şi în tine. La fel e şi cel mai recent film al lui, plasat la începutul anilor ’80, despre o doctoriţă dintr-un orăşel din RDG care îşi plănuieşte fuga în vest. Filmul curge cuminte şi serios spre un final înduioşător, urmărind tăcut paranoia care viciază toate relaţiile umane ale Barbarei. Petzold e mai presus de ambiţii istorice, şi rezultatul e un film care foloseşte perfect contextul epocii ca să vorbească pe ocolite despre complicaţii sufleteşti universal valabile. Şi aşa ajungem la vorba lui  Ceylan, care a ţinut un masterclass în festival: The person making a film expects that the public watching it is as smart as s/he is. That’s the basic expectation.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here