ANALIZĂ. Scenariul în care figurează industria românească de film evoluează ca o dramă şi, ca orice dramă respectabilă, se ţine departe de happy-end-uri. De câţiva ani, producătorii români propovăduiesc beneficiile facilităţilor fiscale, depun proiecte şi cheamă la discuţii miniştri şi primari, doar ca după aceea să se lase liniştea. Revista „The Industry” a pus cap la cap cifrele din vecini, a calculat ce ar aduce facilităţile fiscale în economia românească şi a încercat să afle unde şi de ce se blochează demersurile producătorilor, într-o analiză amplă pe care Filmreporter.ro v-o aduce în atenţie.
Faptul că Ungaria, în doar câţiva ani de la aplicarea unei deduceri de 20% din costurile locale ale realizării unui film, a atras toată producţia americană cu ştaif şi buget mare, n-a impresionat pe nimeni de la guvernare. Nici acela că Cehia, încolţită de Ungaria, a adoptat un sistem similar, preluat în diverse forme de Croaţia sau Serbia. Şi nici faptul că Bulgaria încearcă să ţină pasul şi a început demersuri în acest sens. „Nici măcar nu ne mai întreabă nimeni nimic de la o vreme. Nu mai suntem deloc într-o competiţie deschisă cu restul lumii”, spune Bogdan Moncea, directorul de marketing al Studiourilor Castel Film.
Ca să facă faţă competiţiei şi crizei economice, studiourile noastre au scăzut preţurile la echipamente şi servicii cu 10-20%. Însă, în timp ce studiourile mari de lângă Budapesta sunt ocupate complet, iar producătorii îşi amână filmările doar ca să prindă un loc, în cele româneşti e (aproape) linişte. Singurul film cu buget consistent – în jur de 70 de milioane de dolari – turnat în România de la Cold Mountain încoace (adică din 2002) e Ghost Rider: Spirit of Vengeance, cu Nicolas Cage. Ungaria, în schimb, are parte de crème de la crème: filme ca 47 Ronin, cu Keanu Reeves, un gigant cu un buget de 170 de milioane de dolari, şi Asterix: God Save Britain 3D (72 de milioane) sau un serial ca Familia Borgia (45 de milioane pe sezon).
Între timp, propunerile producătorilor români zac prin birourile autorităţilor. „În momentul de faţă, Serbia şi Croaţia s-au adaptat şi ele, în Cehia merge excelent, dar în România nu reuşim nici noi, cei din industrie, să exercităm un lobby eficient, iar experţii Ministerului de Finanţe sunt pur şi simplu imuni şi muţi la toate argumentele hârtiei care arată că având un astfel de sistem adoptat, volumul business-ului de film se va tripla, deci locuri mai multe de muncă, mai multe taxe plătite etc. etc.”, explică Tudor Giurgiu, unul dintre cei care au tot trimis propuneri de proiecte de lege la ministere.
Exemplul ţării vecine e lămuritor: în 2004, anul în care s-a introdus deducerea fiscală de 20%, deja se cheltuiseră local 21 de milioane de dolari „străini”. Cu un an înainte, nu se filmase nici o producţie străină în Ungaria, iar în 2005 suma cheltuită ajunsese la 85 de milioane de dolari. Lucrurile au evoluat rapid: studiourile s-au înmulţit şi au ajuns la cinci, iar suma care a intrat în ţară în 2010, graţie filmului, este de 135 de milioane de dolari.
Un stat poate sprijini producţia de film în mai multe feluri: deducere fiscală (rebate), care înseamnă că un procent – de obicei între 10 şi 25% – din bugetul alocat filmărilor pe teritoriul respectiv e înapoiat producătorilor; co-finanţare prin instituţii de tipul Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC), scutiri de anumite taxe şi impozite, gratuităţi (de pildă, nu se percep taxe pentru anumite locaţii de filmare, iar unele instituţii ale statului, ca poliţia sau pompierii, se implică gratuit). Cehia, de exemplu, are un buget anual de 19 milioane de dolari, pe care îl împarte unui număr limitat de producţii străine (funcţionează regula primul venit, primul servit), în baza acestor deduceri de 20%. De obicei, în majoritatea ţărilor e obligatoriu ca din bugetul total al peliculei minimum 25% să fie cheltuit pe teritoriul respectiv. Iar deducerile nu se fac din bugetul total, de regulă, ci dintr-o listă de cheltuieli eligibile de producţie.
„Cred că suntem ultima ţară din Europa care nu are nici un fel de facilitate fiscală pentru industria filmului”, spune Bogdan Moncea. „Au existat mai multe propuneri pe care le-am trimis aproape în fiecare guvernare din 2003 încoace. Le-am spus că, dacă ar putea copia mot-à-mot legea maghiară, n-ar mai fi nevoie de nimic altceva. E cea mai avansată din Europa”, continuă Moncea. Ultima propunere, sprijinită de mai mulţi cineaşti, a fost trimisă miniştrilor Sebastian Vlădescu şi Kelemen Hunor în martie 2010. Însă Vlădescu nu mai e în funcţie, iar discuţiile ar trebui luate de la zero.
Citiţi în întregime articolul pe site-ul revistei „The Industry”.
cea mai mare deducere e costul cu personalul, precum si evaziunea fiscala care se practica de la cel mai mic pana la cel mai mare cu zero controale. ce mai vreti?
sa filmeze strainii gratis, eventual sa le mai dam si niste bani?
Exista un paragraf in articol care explica de ce nu e suficient sa ai mana de lucru mai ieftina:
Preţurile scăzute de studiourile MediaPro şi Castel Film pentru a face faţă competiţiei nu le fac mai atractive, din cauza unui algoritm care separă „soft money” de „hard money”, explică Andreea Stănculeanu, COO MediaPro Studios. Dacă un producător are un buget de 10 milioane de dolari şi are de ales între o ţară cu deducere fiscală de 20% şi una cu servicii ieftine care îi reduc totalul la 8 milioane, va prefera prima variantă. Explicaţia e simplă: în primul caz, pe hârtie rămân 10 milioane, deşi 8 au fost cheltuite de fapt, în al doilea sunt 8 milioane pe hârtie şi în realitate. Atunci când distribuitorul filmului va negocia contractul, va oferi pe drepturi 3% din 10 milioane, în prima variantă, şi doar din 8 milioane în cea de-a doua. Banii care se strâng din astfel de calcule se numesc „soft money” şi sunt bani câştigaţi care pot fi investiţi în alte proiecte.