Jurnal de spectator (3). Lumea glamour din „The Look of Love” şi drama lui Camillle Claudel

0
292

juliette binoche_camille1

După limbajul filmic frust de care am avut parte în primele două zile ale festivalului, a picat foarte potrivit filmul lui Michael Winterbottom – The Look of Love, prezentat ca eveniment special. Şi asta graţie exploziei de culoare şi creativitate, la care au contribuit scenografa Jacqueline Abrahams şi directorul de imagine Hubert Taczanowski.

Chiar dacă nu prea empatizezi cu povestea reală a vieţii lui Paul Raymond (jucat de Steve Coogan), magnatul britanic din spatele Raymond Revue Bar şi al revistei „Men Only”, îţi reţin atenţia nişte cadre extrem de bine realizate care ilustrează tocmai această lume superficială, dar sclipitoare, un imperiu al nudity entertainment construit relaxat, deschis şi cu umor, într-o epocă în care nu se vorbea deschis despre nuditate şi sex.

Dintre cele trei personaje feminine care gravitează în jurul Paul (soţia – Anna Friel, amanta -Tamsin Egerton şi fiica – Imogen Poots) cea mai bine conturată este fiica sa, Debbie, o femeie confuză, fără personalitatea tatălui său, care ştie să cânte. Tatăl ei o iubeşte, dar contribuie în acelaşi timp la distrugerea vieţii ei, crescând-o aproape de acest imperiu, unde ea descoperă drogurile.

Finalul filmului este impresionant, iar ultima scenă este ilustrată muzical chiar de melodia The Look of Love, cântată de Imogen Poots.

După paradisul imagistic şi lumea glamour din The Look of Love, am ajuns la în decorul sumbru de mănăstire catolică al ospiciului din Montdevergues (Franţa) unde, în 1915, Camille Claudel este internată de către familia sa: Camille Claudel 1915 – în regia lui Bruno Dumont, în competiţie.

Sora mai mare a poetului Paul Claudel, Camille ajunge să trăiască printre nebune, tulburată fiind de moartea tatălui ei, şi pe fondul unui dezechilibru sufletesc (despărţirea de Auguste Rodin, fostul ei profesor), al epuizării fizice (se spunea despre ea că muncea aproape neîntrerupt, zi şi noapte) şi al izolării voite (în atelierul său din Paris).

Filmul este emoţionant, iar Juliette Binoche reuşeşte să construiască cu precizie cel mai mare rol al carierei sale de până acum, interpretând un personaj care are episoade scurte de isterie, de malaise, dar care încearcă să nu îşi piardă speranţa că va fi scoasă de acolo.

Camille Claudel a trăit în acel ospiciu timp de 29 de ani şi a murit acolo. Înmormântată într-o groapă comună, corpul ei nu a fost niciodată găsit. Există multe scene în care Camille este filmată direct, frontal, pur şi simplu stând. Însă Binoche sugerează o vibrantă lume interioară, ochii săi sunt vii şi expresivi, iar această stare de a fi m-a făcut să o asociez cu Marina Abramovic şi starea ei de stillness – de a fi prezent.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here