Ficțiuni și metaficțiuni – Corespondență de la Berlin (II)

Grass

Noua ispravă a lui Hong Sang-soo e un film de 66 de minute în alb-negru cu Wagner, Schubert şi alţii aproape non-stop pe fundal, intitulat Grass. Temele sunt aceleaşi (infidelitate, moarte, conştiinţă vinovată, relaţii). Ca şi în alte filme de-ale sale, povestea e formată mai degrabă din scheciuri, vag conectate între ele. Ce se întâmplă de data asta e că relaţiile dintre scheciuri sunt de-a dreptul obscure, iar elementele stilistice întru derutarea spectatorului sunt duse la următorul nivel – în plus faţă de focusările şi traveling-urile aparent arbitrare, Sang-soo mai vine şi cu unscharf-uri la fel de arbitrare şi o dată mută camera pe umbrele unor personaje în dialog (desigur, menţionez că nu am văzut toate filmele sud-coreeanului, deci posibil să mă hazardez cu aceste concluzii dar, per ansamblu, faţă de ce-am văzut, m-am simţit mai tachinat ca spectator).

Muza sa, Kim Minhee, se joacă aici un pic de-a demiurgul: e o scriitoare (fără aspiraţii de publicare) ce ascultă, din colţişorul ei dintr-o cafenea, ce se vorbeşte la mesele alăturate şi apoi scrie. Avem parte de o transcriere a acestor conversaţii sau intervine elanul ei creativ ? Dacă da, în ce măsură? Ea are o poveste după toate aparenţele reală: e ocupată să-i înece corăbiile fratelui său amorezat şi proaspetei sale iubite, dar restul poveştilor sunt brodate de ea sau chiar se întâmplă?

Unele par să aibă loc şi în afara laptop-ului ei – e cazul unui scenarist ce-i propune din senin un parteneriat artistic -, dar altele sunt cam sub semnul întrebării. Sau, cel puţin, chiar dacă persoanele respective există, o mare parte din ceea ce fac şi ce zic nu e 100% creditabil, mai ales că uneori Sang-soo taie abrupt, de pildă de la masa unde stau scriitoarea şi fratele ei la masa unor personaje nemaivăzute până atunci, ce jelesc moartea unui cunoscut. Să fie acesta un ecou din mintea scriitoarei la mărturisirea unui bărbat de mai devreme, care spunea că a încercat să se sinucidă? Dar tânăra şi prietenul ei din deschidere, pe care-l acuză de moartea unei prietene comune – sunt şi ei tot în capul scriitoarei, sau de la ei a început totul? Joaca modernistă cu ideea de naraţiune nu ar trebui răscoaptă, că te doare capul. Dar migrena asta mi-a plăcut – poate cinefilia te face niţel masochist.

Season of the Devil

Nu sunt un fan al prolificului regizor filipinez Lav Diaz. Văd în el, în general, o combinaţie de grafomanie, preţiozitate în pană de idei şi un orgoliu creativ ultra-competitiv, parcă într-o permanentă întrecere cu Bela Tarr, Andrei Tarkovski, Abbas Kiarostami şi alţii, în căutarea celor mai lungi cadre, celei mai fixe camere, celor mai extreme durate. În ultimul său film, Season of the Devil, Diaz vine cu o viziune radicală asupra melodramei. Elemente comune din filmografia sa ce funcţionau în direcţia unui realism social (pauperitatea şi ignoranţa comunităţilor rurale filipineze, invazia armatei în viaţa sătenilor) sunt prezente şi aici.

Dar Season of the Devil e o fuziune de melodramă şi operă, pe fundal politico-istoric (legea marţială a lui Ferdinand Marcos din anii ’70). Povestea depănată e una de dragoste, eventuale ramificaţii în viaţa rurală aflată în ghearele miliţiei fiind expediate rapid, centrală fiind căutarea disperată de către un scriitor a nevestei sale, o doctoriţă dispărută dintr-un sat izolat, unde deschisese un cabinet social.

Desigur, pe partea de musical nu trebuie să vă imaginaţi Moulin Rouge!, cântecele nu au acompaniament muzical, nu există nici numere de dans. Ele se repetă periodic, iar scopul pare să fie unul melodramatic, de potenţare a disperării scriitorului (mai apare şi o doamnă durdulie care îi vocalizează suferinţa, dar de cântat, cântă toată lumea, inclusiv miliţia). Pe lângă asta, mai există şi apariţii suprarealiste destul de căutate, precum un dictator cu două feţe, ca Edward Mordrake. Problema este că melodrama e un gen dinamic, are nevoie de senzaţional, de ritm, iar redefinirea ei de către Diaz ca un op modernist de 4 ore, în cadre lungi şi statice, nu prea funcţionează. Poate în altă formulă. Efortul precedent al lui Diaz, The Woman Who Left, prosternat în faţa clasicismului rusesc, era mai fructuos.

Utøya 22. Juli

Utøya 22. Juli a stârnit deja reacţii puternice, iar mulţi îl văd deja pe podium. Era şi de aşteptat: e o redare în timp real, pe cât de intensă emoţional, pe atât de obsesivă faţă de detaliu (regizorul Erik Poppe a venit chiar la Berlin cu doi dintre supravieţuitori), a atacului sângeros de pe insuliţa de lângă Oslo din vara lui 2011, cel mai negru eveniment din istoria recentă a Norvegiei. Experienţa per ansamblu e însă una destul de relativă. Pe de o parte, pentru că principala decizie stilistică (turnarea într-un singur cadru) nu e una proaspătă (chiar recent a ieşit un succes de la Berlinală, Victoria), la fel cum nici subiectul în sine nu e nou (Elephant era tot despre un masacru asupra unor tineri, filmat, dacă nu mă înşală memoria, tot dintr-o singură dublă).

În plus, finalul scurtcircuitează (involuntar, zic eu) senzaţia de realism netuşat, prin comentarii despre absurdul violenţei. Intens şi eficient, anticipez că se va vorbi destul anul acesta despre Utøya (şi probabil fix în termeni de „intens” şi „stil”), dar dacă vă va zice careva că e în vreun fel groundbreaking, daţi-i o palmă.

The Pig

Am vrut să mai scriu pe scurt despre Khook / The Pig al iranianului Mani Haghighi, pentru că A Dragon Arrives a fost o surpriză foarte plăcută pentru mine acum doi ani. Noul său film e o comedie neagră care seamănă, până la un anumit punct, cu primele filme ale lui Nanni Moretti (şi în special Sogni d’oro), cele în care italianul construia câte-un alter ego pe care îl lua mai apoi neîntrerupt în derâdere.

Aici, personajul regizor e chiar pe lista neagră la Teheran (de ceva timp filmează reclame), e scund, adulter, nevrotic. Când regizori iranieni celebri sunt găsiţi decapitaţi (!), având cuvântul „porc” scrijelit pe frunte (Haghighi însuşi îşi înscenează decesul şi îşi filmează funeraliile), nevroza sa ameninţă să dea când în paranoia, când în masochism autoexaltat (uneori, abia aşteaptă să devină victimă, murind astfel în glorie). Virând spre film poliţist cu personajul simultan suspect şi potenţială victimă, apoi spre ferocitatea social media, The Pig e o aiureală totală, dar măcar e una simpatică şi distractivă.

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *