Cristian Mungiu: „Am încercat să nu comentez, să nu judec şi să nu identific vinovaţi”

7
303
Cristian Mungiu şi Cosmina Stratan la filmări
Cristian Mungiu şi Cosmina Stratan la filmări

După dealuri a avut ieri premiera mondială la Cannes şi primele reacţii despre film au apărut deja în presa internaţională. Unele publicaţii străine îl dau deja drept favorit la Palme d’Or, altele îi găsesc lucruri de reproşat – cert e că povestea şi felul în care a tratat-o Cristian Mungiu n-au trecut neobservate. Printre atuuri: distanţa pe care cineastul o ia faţă de poveste şi personaje, planurile-secvenţă foarte bine gândite, imaginea lui Oleg Mutu şi prestaţia actorilor, în special a celor două debutante, Cosmina Stratan şi Cristina Flutur.

Despre intenţiile sale şi dificultăţile pe care le-a ridicat După dealuri, scris şi realizat într-un timp record, Cristian Mungiu vorbeşte pe larg în caietul de presă al filmului. În opinia sa, povestea reală, a incidentului de la Tanacu, a fost mai curând „o tragică mostră de incompetenţă, lipsă de responsabilitate şi conjuncturi nefericite”. Filmreporter.ro vă oferă integral această discuţie.

Care a fost punctul de plecare al filmului?

În 2005 mi-au căzut ochii pe ştirea despre o fată care s-a întors din Germania să-şi viziteze prietena aflată la o mănăstire din Moldova şi care a murit câteva săptămâni mai târziu fiind – după cum a scris presa – „exorcizată”. Ştiţi că în scurtă vreme cazul a ajuns în toate ziarele şi curând a fost preluat fără prea multă verificare suplimentară şi în presa internaţională. Preotul mănăstirii, dacă vă amintiţi, a fost caterisit la repezeală de către Episcopia locală îndată ce cazul a ajuns în presă, iar maicile au fost excluse din viaţa monahală – măsuri luate în grabă, căci în mod normal ar fi trebuit, conform regulamentelor bisericeşti, să aibă loc o cercetare a faptelor înainte să se ia măsuri.

Biserica Ortodoxă a condamnat şi s-a dezis de cele întâmplate. Ştiţi că, începând de anul acesta, din ianuarie, dacă nu mă înşel, Biserica le-a recomandat preoţilor să nu mai citească Moliftele Sfântului Vasile, considerate a fi textele de căpătâi în încercarea de alungare a duhurilor rele. Cumva, pare că este o măsură prin care Biserica încearcă să prevină dar şi să se delimiteze preventiv de alte posibile situaţii că cea din 2005. Un simplu search pe google îţi arată însă că asemenea practici continuă şi oricine poate descărca filme făcute cu telefonul mobil la diferite slujbe de alungare a duhurilor rele din „posedaţi”.

Pe generic scrie ca ai fost inspirat de romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu Bran.

Tatiana lucra că ziaristă în perioada aia, pentru BBC. A fost printre primele persoane, dacă nu prima, care a încercat să cerceteze ce s-a întâmplat cu adevărat în mănăstire şi care a investigat cazul vreme de mai mulţi ani, publicând în final două cărţi care prezintă atât incidentul din 2005 cât şi procesul care a urmat. Cărţile au fost prezentate drept romane jurnalistice, un gen în care noi nu avem tradiţie, dacă nu cumva, iarăşi, aceste cărţi ale Tatianei nu or fi chiar primele încercări de acest fel.

Te-ai gândit imediat să faci un film pornind de la acel incident?

Eu mi-am păstrat obiceiul şi plăcerea de a citi foarte multă presă din perioada în care am lucrat şi eu un pic ca jurnalist şi, ca subiect de presă, mi se părea foarte interesant. Ca subiect de film, pe de altă parte, povestea părea cumva cam prea senzaţională, melodramatică şi beneficiind de o expunere deja prea mare – date fiind multitudinea de articole şi informaţii plasate pe internet despre subiectul ăsta. Însă am continuat să urmăresc ce se întâmplă cu cei implicaţi în caz în toţi anii în care s-a desfăşurat procesul şi chiar şi după ce au fost condamnaţi.

O cunoşteai pe Tatiana în 2005?

Ne-am cunoscut în 2007, la New York – eu eram acolo pentru o prezentare cu 4 luni 3 săptămâni şi 2 zile, iar Andrei Şerban m-a invitat să asist la un spectacol pe care îl montase la Teatrul La Mama cu actori foarte tineri – printr-un proiect numit Academia Itinerantă -, o dramatizare a incidentului care constituie subiectul celei dintâi cărţi a Tatianei Niculescu. Cu ocazia aceea, din câte îmi amintesc, Tatiana mi-a dat un exemplar din carte şi am vorbit un pic despre cele întâmplate.

Şi când te-ai hotărât să faci totuşi un film inspirat de acel incident?

M-am întâlnit întâmplător cu Tatiana pe Magheru anul trecut în primăvară, într-o perioadă când eu stăteam în birou şi scriam. Mi-a dat o carte nouă de a ei, pe care tocmai o lansa – cu ideea că ar putea fi un bun subiect de film. Era tot o carte cumva având de-a face cu religia, biserica şi credinţa. Pe tema asta, mi se părea însă că povestea din 2005 are totuşi mai mult potenţial, aşa că am început să recitesc pe internet postări despre evenimentele de atunci şi am constatat că există o polarizare formidabilă în rândul celor care comentau şi că povestea suscită încă un interes foarte mare. M-am apucat şi am scris mai întâi o variantă de scenariu care nu mi-a plăcut – era încă prea aproape de incidentul petrecut în realitate şi nu făcea decât să îi scoată la iveală lipsa de sens, într-un fel, povestea reală fiind mai curând pentru mine o tragică mostră de incompetenţă, lipsă de responsabilitate şi conjuncturi nefericite.

Şi tu despre ce voiai să fie povestea?

Ce am apreciat în primul rând la cărţile Tatianei era tocmai că nu dădeau sentinţe, nu stabileau vinovaţii, nu identificau responsabili – doar povesteau ce s-a întâmplat, făcând-o într-o manieră frustă şi echilibrată – bbc-ista, aş zice, dacă îmi permiţi termenul. Iar mie personal mi s-a părut că aş putea face un film pe tema asta în momentul în care am simţit că pot să mă desprind de povestea reală.

În final, scenariul meu nu este despre ce s-a întâmplat în 2005, iar personajele nu încarnează defel pe acel părinte şi pe acele maici. E o ficţiune în care am încercat în mod deliberat să nu ţin cont şi să mă îndepărtez de povestea reală. Mi-am însuşit însă spiritul cărţilor, am încercat, la rândul meu, să nu comentez, să nu judec şi să nu identific vinovaţi ci să povestesc, adăugând însă întâmplări, incidente şi motivaţii care să confere poveştii acele semnificaţii în plus pe care povestea din realitate mi se pare că nu le avea. A rămas o poveste despre vină, însă a devenit deopotrivă şi una despre alegeri şi despre diferite feluri de a înţelege iubirea; despre ce fac oamenii în numele convingerilor lor şi despre ce se întâmplă când religia este interpretată literal, despre indiferenţă şi despre intoleranţă, însă în primul rând este o poveste despre libertatea de a hotărî.

Cât de aproape este varianta finală a filmului de scenariu? Ai lucrat mult la scenariu?

Am scris şi rescris destul de mult – în final, varianta cu care am început pregătirea filmului având 245 de pagini. Ulterior am tăiat mai întâi până la 220 de pagini, iar în filmare am intrat cu un scenariu de 180 de pagini. Am rescris însă destul de mult în timpul filmărilor, la început mai rar, însă pe măsură ce avansam în film tot mai des până când, spre final, rescriam zilnic cel puţin dialogurile. Nu e vorba de o rescriere majoră, ci mai degrabă de o adaptare a scenariului la felul în care se înfiripa filmul; povestea fiind foarte complexă, a fost foarte dificil să decid din stadiul de scriere ce îi era absolut necesar şi ce nu şi am încercat să fiu atent la propria voinţă a filmului meu şi să înţeleg ce se potriveşte şi ce nu se potriveşte pe măsură ce avansam. În final, filmul durează 150 de minute.

Ai folosit tot materialul filmat?

Nu. Sunt destule secvenţe pe care nu le-am folosit – vreo 30, 40 de minute în total de lucruri rămase pe afară – unele foarte bune în sine, dar nu absolut necesare. Filmul ăsta e diferit de cel dinainte, are ceva din ritmul şi logica unui român, în sensul în care detaliile, evenimentele colaterale mărunte şi sub-ploturile sunt cel puţin la fel de importante ca şi povestea principală – scopul acestor detalii fiind să conducă la o cât mai bună înţelegere a lumii în care trăiesc, au fost crescuţi şi educaţi aceşti oameni în mijlocul cărora sunt plasate personajele principale, care sunt valorile care contează în această lume – informaţii fără de care nu poţi plasa evenimentul principal în context şi înţelege ce şi de ce s-a întâmplat. Nu sunt foarte convins că asemnea demersuri complexe au drept cel mai potrivit mijloc de expresie filmul, dar nu aveam cum să verific fără să încerc.

A fost greu să filmezi un scenariu aşa de lung într-un timp aşa de scurt?

Cam totul a fost complicat în legătură cu proiectul ăsta de la început, în special din pricina lungimii lui, dar şi a deadline-urilor pe care singuri ni le-am impus. Ne-am hotărât în august 2011 să încercăm să filmăm iarna şi să avem filmul gata pentru Cannes 2012. M-am decis să-i dau drumul fără să mai stau pe gânduri, pentru că pe cât mă gândeam, pe atât aveam mai multe îndoieli că acest tip de ţesătură ficţională e pretabilă pentru transpunere în film – cred că dacă lăsam filmarea pentru mai târziu, era posibil să nu mai fac proiectul deloc.

Deci te-ai gândit să renunţi încă înainte să începi?

Cum să spun, am hotărât să avansez în proiect pas cu pas: întâi mi-am propus să am scenariul gata înainte să decid dacă merită încercat sau nu. După care mi-am zis că ajută să văd nişte actori care să dea viaţă personajelor, apoi mi-am zis că trebuie să filmez câteva repetiţii în decor ca să fie relevant şi tot aşa. În cele din urmă, a devenit clar că voi face filmul, dar dacă poveşti de o asemenea complexitate şi structură sunt transformabile în cinema e o întrebare la care încă îmi formulez răspunsul.

Cum au fost filmările?

A fost complicat, pentru că a trebuit să construim mănăstirea şi toate dependinţele şi pentru că am filmat iarna, iar în ianuarie a început să fie foarte frig – or la minus 15 grade e mult mai greu să te relaxezi, să te gândeşti la personajul tău şi la situaţie, pur şi simplu corpul tău are o altă prioritate.

A fost greu şi pentru că a fost, într-un fel, un film foarte greu din punct de vedere fizic şi, în plus, filmat în plan secvenţă – un film în care actorii au trebuit să fugă, să se lupte, să care de colo colo greutăţi mari şi toate astea concomitent cu livrarea cât mai naturală a unor dialoguri precise, interpretate aşa cum stabilisem la repetiţii.

Am construit decorul pe un deal lângă Câmpina, iar filmarea în deplasare vreme de săptămâni întregi şi-a pus cumva amprenta asupra echipei – a fost un mare efort pentru toată lumea.

Dar cel mai complicat a fost din pricina însăşi a situaţiilor imaginate – dificile, violente şi apăsătoare -, filmul reunind, cum era de aşteptat, actori cu convingeri religioase cât se poate de diferite, care însă au trebuit să lucreze împreună la acelaşi proiect, în unele situaţii trebuind să dea viaţă unor personaje care acţionau complet altfel decât ar fi făcut-o interpretul personajului în viaţa reală – ceea ce, când e vorba de convingeri personale importante, aduce o povară în plus şi pune în discuţie graniţa subtilă dintre personaj şi interpret.

Am început repetiţiile înainte să avem garanţia că se va găsi şi asigura la timp finanţarea proiectului – şi asta din pricina timpului foarte scurt pe care l-am avut la dispoziţie ca să punem la punct toate detaliile – şi aspectul ăsta a adus o presiune suplimentară, în special asupra mea.

Un alt factor complet imprevizibil a fost vremea; când filmezi iarna, habar n-ai ce îţi va aduce ziua următoare şi trebuie să te adaptezi din mers. Nu ai lumină naturală decât de la 9.00 la 15.00, or ziua de filmare are 12 ore. O altă necunoscută a fost zăpada: presupuneam că va ninge, dar când, nu puteam şti, iar când a nins a nins enorm, cred că a fost una dintre cele mai bogate în ninsoare ierni din ultimii ani şi, pentru multe zile, am răzbătut cu greu către locul de filmare.

Ai avut puţin timp la dispoziţie pentru casting. Ce te-a făcut să te decizi pentru aceşti actori?

Filmul e plasat ca acţiune în Moldova şi e vorbit aproape integral în accent, aşa că, de la început, alegerea actorilor a trebuit să ţină cont de aspectul ăsta. Ca să le fie mai uşor, dialogurile au fost scrise de la început fonetic – mai târziu, când a trebuit să traducem scenariul în alte limbi pentru diverse aplicaţii, l-am rescris corect folosind ortografia acceptată, ca să se înţeleagă.

Singurul actor pe care am bănuit că am să-l distribui încă de când scriam este Valeriu Andriuţă – vechiul meu camarad din timpul facultăţii care a jucat în toate filmele mele de şcoală şi în câteva de după şcoală. Ştiam că se mutase în Irlanda de câţiva ani şi aproape că pierdusem legăturaă, ştiam că acolo lucra în cu totul alt domeniu, dar ştiindu-l, mă gândeam că n-are importanţă pauza asta. E şi singurul pe care l-am sunat cu mult înainte să mă decid că o să fac film după povestea asta – a trebuit s-o fac ca să-l rog să-şi lase barbă, pentru orice eventualitate. Iar apoi, cu cât treceau lunile şi cu cât îi creştea barba, cu atât mai mult devenea limpede că, dacă fac filmul, cu el trebuie să lucrez. Când am început castingul, a venit şi am citit câteva dialoguri şi am decis că nu are rost să mai văd alţi actori pentru rolul ăla – era al lui.

A fost mai greu cu rolurile feminine?

Am ştiut de la început că pentru rolurile astea va trebui să caut – nu aveam pe nimeni în cap dinainte şi ştiam că va fi dificil. Căutam actori care să poată să pară oameni simpli, nesofisticaţi, cu puţină educaţie şi cu acea înfăţişare aparte pe care o capătă uneori oamenii credincioşi. Am hotărât să văd personal la casting cât mai multe dintre actriţele care aveau vârsta, accentul şi cât de cât înfăţişarea potrivite.

Pe Cristina Flutur am chemat-o după ce am văzut pe net o fotografie de-a ei în care avea ceva în privire ce îmi dădea speranţe că putea fi ea personajul. Pe Cosmina Stratan am urmărit-o întâi într-o probă dată în absenţa mea – o probă în care îi dădeau lacrimile; secvenţa nu cred că cerea neapărat acel lucru, însă capacitatea ei de a genera emoţie era copleşitoare. Abia mai târziu am aflat că sunt amândouă ieşence ca şi mine – ca majoritatea actorilor pe care i-am ales în final pentru film. Bineînţeles, nu din pricina asta i-am ales, însă bănuiesc că felul lor de a vorbi – care îmi e familiar – se traduce cumva în capul meu drept natural, firesc.

Ai tras multe duble?

Păi da, pentru că n-am avut prea multă vreme pentru repetiţii şi pentru că am continuat să rescriu în permanenţă. Am tras cu mult mai mult decât pentru oricare film precedent de-al meu şi, cu cât avansam în film, cu atât numărul de duble creştea. La început cred că nu trăgeam mai mult de 10-15 duble pe secvenţă, însă către final am început să tragem frecvent 20-30 şi uneori 40 de duble. Însă, pe măsură ce avansam cu dublele, secvenţa începea să prindă contur, deseori dublele de final fiind mult mai închegate şi mai scurte decât cele de început – uneori durând aproape de două ori mai puţin. Însă să filmezi secvenţe de grup în plan-secvenţă e dificil şi epuizant pentru toţi cei implicaţi.

Aţi terminat foarte târziu filmarea. Când aţi avut timp de post-producţie şi cum aţi reuşit să aveţi filmul gata pentru Cannes într-un timp aşa de scurt?

Era clar că nu o să avem cum să finalizăm filmul dacă începem post-producţia după ce încheiem filmările – nu există timp fizic suficient. Aşa că am decis să instalăm un grup de montaj la filmare, într-o cameră de hotel, iar editorul filmului, Mircea Olteanu, a stat cu noi toată filmarea şi a montat pe măsură ce filmam. În fiecare seară, după filmare, urcam în micul nostru grup de montaj improvizat, vedeam materialul din ziua precedentă, alegeam dubla cea mai bună, iar mai departe Mircea le insera peste noapte în montaj. În felul ăsta, am încheiat odată cu filmarea şi o prima variantă de montaj şi am câştigat mult timp.

Ce aşteptări ai legate de filmul asta?

Mă aştept, în primul rând, ca cei care îl văd să îl compare, inevitabil, cu cel de dinainte – €“ deşi, dacă s-ar putea, mie mi-ar plăcea ca filmul să fie văzut în sine şi nu în raport cu vreun alt film. Şi După dealuri şi 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile au ca personaje principale două fete aflate într-o relaţie şi un personaj masculin decizional şi puternic, dar cu toate astea filmele sunt foarte diferite.

Sper, apoi, ca cei care văd filmul să aibă o opinie despre ce li se propune: nu contează cui dau dreptate – ceea ce îmi doresc cel mai mult e să nu rămână pasivi în faţa filmului, a poveştii – căci prea adesea lumea în care am ajuns noi să trăim azi e paralizată de un anume fel de pasivitate şi non-reacţie la stimuli de orice fel. Sper ca cei care văd filmul să înţeleagă că el încearcă să le transmită ceva despre tiparul lumii în care trăiesc şi despre efectele nebănuite ale unor obiceiuri şi convingeri mărunte pe care le tolerăm în viaţa noastră şi a celorlalţi fără să le considerăm periculoase sau importante. Mă aştept, totodată, ca filmul să fie interpretat şi judecat destul de diferit în străinătate faţă de acasă, în România.

Care te aştepţi să fie poziţia Bisericii Ortodoxe despre film?

Nu ştiu dacă Biserica va avea vreo poziţie anume – cu atât mai puţin una oficială, bănuiesc mai degrabă că nu. Sper însă că un număr cât mai mare de practicanţi care merg duminică de duminică la biserică să fie curioşi să vadă filmul şi să-şi formeze propria lor opinie despre ce văd, după ce văd şi gândindu-se cu mintea lor – într-un fel, asta e chestiunea cea mai importantă de care vorbeşte filmul, nevoia de a judeca şi acţiona cu propria ta minte şi nu altfel.

 

 

7 COMENTARII

  1. l-a intrebat careva ce religie are? si cat de aproape in viata a trecut pe langa o experienta homosexuala , care sa explice introducerea in film a unei astfel de relatii? dar daca era doar o relatie de iubire intre 2 surori era mai putin artistic ca si gaselnita? stiu ca si sora-sa a avut o piesa de teatru in care isi batea joc de evanghelisti , mai stiu si ca nu prea e in stare sa lucreze cu materialul lui. la 432 a plagiat un scenariu bun cu acelasi subiect pe care si l-a insusit atunci cand era presedintele unui concurs de scenarii HBO. acum iarasi a lucrat pe un roman. in rest atunci cand face film dupa propriile idei iese un zarzavat „balcanic”-gen „occident” sau amintiri”…..” in presa ar mai fi aparut niste informatii ca are origini evreiesti. ar putea regizorul sa-si declare religia si sa raspunda ce parere are despre invataturile hristice? in caietul de presa al filmului a spus ca biserica e cel mai mare rau, ar putea domnul Mungiu sa spuna care e cel de-al doilea mare rau,al treilea si al patrulea? pt ca e clara tabara in care se afla domnia sa si familia domniei sale. si de ce ma rog cei care merg duminica de duminica la biserica ar trebui sa analizeze filmul. e aceasta intamplare de la Tanacu definitorie pentru Biserica?

    • de parca asta e imaginea bisericii , de parca Biserica ar face in fiecare zii o exorcizare obligatorie. ar mai fi si faptul ca s-a indepartat cu subiectul de evenimentele reale. ca sa faci din maicutele alea doua lesbiene si orfane e prea mult chiar si pentru un pretendent de admitere la regie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here