La Cannes e nebunie. Cum altfel?

0
252
Expendables
Plimbarea „The Expendables” prin Cannes. Foto: Facebook, pagina oficială The Expendables 3

CORESPONDENȚĂ DE LA CANNES. Poate că nu mi s-ar părea totul așa de nebunesc dacă nu aș da, de fiecare dată când ies din Palais des Festivals de la Cannes, de tineri și bătrâni, majoritatea eleganți, care cer o invitație la film pe bilețele de hârtie, carton, chiar și șervețele, sau pe ecrane de telefon și tablete. Toți scriu dedesubt: „Merci!”, „Thank you!”. Și multe, multe smileys. Unii vor la un anumit film, alții acceptă orice, doar să fie și ei la festival. Ieri de dimineață, să fi fost opt fără ceva, de-a lungul Croisettei, erau deja acolo, răsfirați în fața covorului roșu (până acolo unde au voie) în ploaie și vânt. Seara, își încercau norocul în costume și rochii de gală pe la ușile Palatului.

Seara, la Cannes, e plin de costume negre și fracuri, rochii dintre cele mai impresionante (uneori în sensul cel mai puțin bun – am văzut câteva draperii albe pe post de rochie plimbându-se hotărât pe faleză și prin fața sălilor de cinema). Fotografii au de lucru constant, și nu numai cu starurile. Oricum, ai senzația că  Hollywood-ul s-a mutat pe Riviera Franceză, la cât de multe sunt: Hilary Swank, Salma Hayek, Nicole Kidman, Sofia Coppola, Julianne Moore, Harrison Ford, Mel Gibson, Silvester Stalone – ultimii trei au venit cu un tanc pe Croisette, într-o campanie de promovare a blockbuster-ului The Expendables.

Se zvonește că vine Jean-Luc Godard, el nu de la Hollywood; Ryan Gosling, Vigo Mortensen, Eva Mendes, Marion Cotillard, Robert Pattinson etc. etc., toți sunt aici. Forfota dinaintea vizionărilor e aiuritoare, iar înghesuiala de la cozile la filme (ierarhia e foarte strictă – presa intră pe culoarea de pe acreditare, apoi cei din industrie, invitații) e uneori înăbușitoare. Când te lovește o sciatică de la atâta stat în picioare (i-am auzit pe destui văitându-se), te uiți în jur și-i vezi pe veșnicii căutători de invitații și îți zici: eu măcar pot să intru la câte filme îmi poftește inima (bine, cu un pic de noroc). După care ieși de la coadă, grăbești pasul să prinzi rând în față și la conferința de presă, te orientezi când și unde trebuie să fii pentru următorul film, și tot așa. Dar timpul e scurt, Cannes-ul e încă fierbinte, așa că iată câteva impresii de film.

Starurile lui David Cronenberg

De două zile, de când am ajuns aici, am reușit să văd șase filme – trei  din competiție și trei din Un Certain Regard – și două conferințe de presă.
Am sosit cu regret că l-am ratat pe Mike Leigh și al său Mr Turner, pe Atom Egoyan cu The Captive, și Nuri Bilge Ceylan (Winter Sleep), însă mi-am zis că nu e rău să începi Cannes-uul nici cu Bennett Miller și David Cronenberg.

Duminică seara, coada pentru presă a început să devină serioasă cam cu o oră jumate înainte de premiera ultimului film al lui David Cronenberg: Maps to the Stars. Și stars sunt multe în filmul ăsta, în frunte cu Julianne Moore. Alături de ea, John Cusack, Robert Pattinson, Mia Wasikowska etc. Cronenberg e un obișnuit al Cannes-ului, a fost președinte de juriu în 1999, iar data trecută și-a prezentat aici Cosmopolis, tot cu Robert Pattinson. După cum a declarat actorul la conferința de presă, nici nu trebuie să citească scenariul ca să accepte rolul.

Toți actorii au vorbit cam despre același lucru: cât de mult le place să lucreze cu Cronenberg. „E atât de deschis la propunerile noastre, e cald, e fantastic să lucrezi cu el”, a mărturisit Julianne Moore, radiind lângă el. Și Mia s-a declarat fericită să lucreze cu el, părea că nici nu are de spus altceva. Iar cel mai tânăr actor de la microfon, Evan Bird, a simțit nevoia să puncteze: „Dacă nu ești drăguț cu David, dacă nu faci ce spune el, vine și te mușcă… Nu! E chiar foarte tare să lucrezi cu el”

A durat cam opt ani până să-i iasă filmul. Scenariul e al lui Bruce Wagner. Tema a fost marcată dinainte de vizionare, în materialele de presă: o satiră dură la adresa Hollywoodului. „Putem lua Wall Street, Washington, orice altă lume și lucrurile pot fi la fel”, a spus Cronenberg. Și John Cusack e de acord, însă confirmă că la Hollywood există totuși o înclinație spre infantilism, care vine din foamea de afirmare. Protagoniștii sunt o actriță trecută de vârsta tinereții, disperată că își pierde sex-appeal-ul (Julianne Moore, în elementul ei, în ciuda unora dintre replici) și o familie incestuoasă cu un copil mega vedetă, trecut pe la rehab (Evan Bird, cu John Cusack tată și Mia Wasikovska – soră).

Puștiul e tot ce se poate mai rău, e arogant, sfidător, impertinent. „Când am citit scenariul și am văzut ce cuvinte sunt pe fiecare pagină unde urma să joc eu… a fost foarte promițător pentru mine!”, a glumit Bird (John Cusack a declarat cândva că rolul puștiului i-a adus aminte de el însuși). Toate reflecțiile astea despre lumea filmului sau despre orice altă lume mânată de bani și și deșertăciune și tot ce e sinonim cu asta m-au lăsat cam rece, sinceră să fiu. Nici momentele amuzante nu le-am savurat până la capăt. Printre altele, filmul e plasat în ziua de azi, dar pare făcut pentru niște spectatori de acum 20 de ani, care nu au trăit încă evoluția tehnologică, și e destul de greu să te conectezi la el.

Captivantul Foxcatcher

Un film despre care nu știam mai nimic e Foxcatcher, în regia lui Bennett Miller, cel cu Capote și Moneyball. Dacă nu știi că Steve Carell joacă în filmul ăsta, se prea poate să nu dai de el în film. Nu îl recunoști. Și nu numai din cauza unei proteze la nas extrem de bine puse. Channing Tatum e fascinant în rolul luptătorului. Filmul are la bază o poveste adevărată de care puțini știau, e inspirată de istoria familiei Du Pont, una dintre cele mai bogate familii din America, și a fraților Schultz, Marc și Dave (Marc Ruffalo), campioni olimpici și mondiali la lupte. Soția lui Dave e Sienna Miller, iar mama lui John Du Pont e magnifica Vanessa Redgrave.

Filmul urmărește povestea celor doi frați, campioni la lupte, cu precădere a lui Marc (Tatum), care trăiește retras, captiv propriului antrenament pentru olimpiadă. Întâlnirea lui cu John Du Pont, care îi devine antrenor, devine motorul filmului. De mult n-am mai văzut un film american în care vulnerabilitatea emoțională, fragilitatea masculină să fie atât de acut și delicat observată și redată. Filmul te captivează cu totul, actorii joacă senzațional. Aștepți în fiecare moment să explodeze ceva și, atunci când se întâmplă, se prea poate să fie ultimul lucru la care să te aștepți.

Iar vocea înecată, lacrimile din ochii lui Benett Miller la conferința de presă, în momentul în care un jurnalist a menționat numele lui Philip Seymour Hoffman (au lucrat la Capote împreună), e poate cel mai emoționant moment trăit la Cannes până acum.

Până acum, la jumătatea festivalului, favoriții la Palme d’Or ar fi, nu neapărat în ordinea asta, Winter Sleep al lui Nuri Bilge Ceylan, Timbuktu, de Abderrahmane Sissako, Wild Tales, regizat de Damian Szifron, Homesman, al lui Tommy Lee Jones. Unii îl clasează pe Mr. Turner al lui Mike Leigh pe primul loc. Mai urmează însă vizionările filmelor semnate de Godard, frații Dardenne, Ken Loach, Xavier Dolan. To be continued.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here