Câştigătorul Palme d’Or: „Vreau să-mi păstrez filmele inocente”

4
421

Câştigătorul Palme d’Or: „Vreau să-mi păstrez filmele inocente”EXCLUSIV. Apichatpong Weerasethakul. Pentru cei care se chinuiesc să-i pronunţe numele imposibil, există o variantă teribil de simplă (şi americănească): Joe. În acest fel, amicii lui de la Chicago, unde regizorul thailandez a studiat câţiva ani, şi-au simplificat viaţa. Cineastul a obţinut Palme d’Or anul acesta, în mai, cu Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives, a cincea sa peliculă în festival.Stranie şi intimistă după unii, plictisitoare sau de neînţeles pentru alţii.

Unchiul Bonmee e un bărbat care, înaintea apropiatei sale morţi, îşi revede soţia decedată cu 19 ani în urmă – acum o fantomă care apare lin pe terasa casei, după cină – şi fiul dispărut în junglă şi preschimbat între timp într-o maimuţă cu ochi roşii. Spiritele, animalele şi oameni convieţuiesc atât de firesc, încât filmul pare un vis straniu.

Apichatpong Weerasethakul spune însă că pelicula sa nu are legătură cu ideea de reîncarnare, cum s-ar fi bănuit la o primă vedere, ci cu felul în care funcţionează fluxul memoriei. Scenariul conţine numeroase referinţe la viaţa sa personală, de la locul în care se petrece acţiunea (un sat la graniţa cu Laos în care au avut loc numeroase confruntări sângerose) la boala personajului şi stilul de filmare. În ciuda premiului câştigat, distribuitorii străini nu s-au grăbit să-l achiziţioneze, de aceea nu se ştie nici când va ajunge în cinematografele din România,

Cineastul în vârstă de 40 de ani se menţine în zona experimentelor narative şi estetice, fiind autorul unor filme ca Tropical Malady (premiul juriului la Cannes, în 2004), Blissfully Yours (premiul Un Certain Regard la Cannes, în 2002) sau Syndromes and a Century, cenzurat din cauza unor scene cu călugări budhişti bucurându-se de mici plăceri cotidiene.

Citiţi, în exclusivitate pe România, un interviu cu laureatul Palme d’Or 2010.

Cum a apărut „Unchiul Boonmee, cel care îşi aminteşte vieţile anterioare”?

Apichatpong Weerasethakul: Filmul acesta e un tribut adus locurilor în care am crescut. Am încercat să combin stiluri diferite, să am locaţii şi lumini diferite, stiluri de interpretare diferite şi având în vedere că e un film despre copilăria mea, m-am inspirat din stilul filmelor vechi, chiar şi de televiziune, thailandeze şi occidentale şi din cărţi de benzi desenate cu fantome care populau planeta.

Pentru fiecare dintre filmele mele trebuie să am o motivaţie interioară. Iar acesta a fost chiar o provocare, pentru că până să primesc cartea „Unchiul Boonmee, cel care îşi aminteşte vieţile anterioare”, nu mai făcusem nimic care să nu fie inspirat din viaţa mea. În 2008 am obţinut drepturile pentru carte, şi am aşteptat până am reuşit să fac o instalaţie, „Primitive”. Planul iniţial era să fac o instalaţie, un album, un scurtmetraj, fotografii şi, în final, un lungmetraj. În cele din urmă, m-am răzgândit. De fapt, nu m-am răzgândit, ci mi-am dat seama că nu pot adapta cartea aşa cum este, aşa că am folosit-o doar ca inspiraţie şi am inclus în film elemente din copilăria mea. De aceea, jocul actorilor e cumva clasic, aminteşte de filmele vechi.

Filmul e mult mai puţin politic decât instalaţia sau decât scurtmetrajul A Letter to Uncle Boonmee, deşi include unele scene care amintesc de crime şi război.

Proiectul „Primitive” a fost realizat în Nabua (oraş la graniţa Thailandei cu Laos, în care au avut loc multe confruntări sângeroase – n.r. ) cu mai mulţi artişti tineri care s-au îmbrăcat în soldaţi, i-aţi văzut şi în film. Acest „Boonmee” s-a vrut ceva diferit, însă cele două proiecte împart aceeaşi viziune despre cum ne rămân în memorie anumite locuri. Oamenii care au trecut prin abuzuri şi violenţă vor să uite locurile acelea, nu vor să vorbească despre trecut, în timp ce Boonmee îşi doreşte să se întoarcă acolo.

Nu sunt în stare să redau biografii, pentru că tind să pun tot timpul de la mine. În timp ce dezvoltam scenariul, adăugam din ce în ce mai multe ficţiuni inspirate din viaţa mea. De exemplu, boala de rinichi pe care o are Boonmee a avut-o tatăl meu, care a murit din cauza ei. Dormitorul, sala de mese, toate sunt simulări a camerelor tatălui meu aşa cum arătau înainte de a muri. Fotografiile copiilor sunt ale tatălui meu, făcute în satul Nabua. Vocea lui Boonmee şi a mea s-au unit într-un punct şi filmul nu a mai fost doar despre Boonmee, ci şi despre mine. Stilurile diferite din film sunt un fel de preview la filmele copilăriei mele. Jungla albastră, costumele, Chris Marker, Antonioni…

E posibil ca filmul să nu le fie accesibil occidentalilor decât până la un punct? În sensul că cei care nu au trăit acolo nu vor avea destule resurse pentru a înţelege unele substraturi?

La început, am avut un voice-over în film care explica destule lucruri despre personaje, poveste, context. Apoi ne-am dat seama că nu e bine. Că ar trebui să menţinem un anumit nivel mai abstract. Oamenii pot înţelege filmul, fiecare în mod diferit, în funcţie de propriile experienţe. Bineînţeles, thailandezii vor vedea ceva mai mult, pentru că sunt unele experienţe care nu pot fi traduse sau explicate. De exemplu, la vizionare, un rând întreg de thailandezi a izbucnit în râs şi restul sălii tăcea.

Când începeţi un proiect multimedia de genul acesta, cum decideţi care parte din acesta se potriveşte cărei forme de exprimare şi cum le îmbinaţi?

Cred că ţine de fiecare proiect în parte. Pentru instalaţie, de pildă, am stat câteva săptămâni în satul Nabua şi am lucrat cu adolescenţi pe care i-am filmat şi fotografiat, iar rezultatul a fost vizibil imediat, ca şi receptarea. În film am vrut să vorbesc despre extincţia memoriei, pentru că personajul îşi va lăsa amintirile cu noi şi de pierderea unui anumit tip de cinema. Clasica melodramă pe care nu o mai face nimeni. Vreau să-mi păstrez filmele inocente, într-un fel. Trebuia să filmez asta, şi cred că Unchiul Boonmee ar putea fi ultima producţie trasă pe peliculă din Thailanda, pentru că toată lumea filmează acum pe digital.

E destul de dificil, astăzi, să faci rost de finanţare. Presupun că, atunci când aţi expus proiectul de film, el suna destul de abstract. Cât de greu v-a fost să obţineţi bani?

A contat foarte mult expertiza producătorilor, ei s-au ocupat de asta. Pe de altă parte, în scenariu au fost mult mai multe lucruri, care au picat la filmări. Ştiu că sună cam nasol, dar sinopsisul era ceva mai clar decât filmul (râde).

Există un loc unde poate fi văzut proiectul în întregul lui?

Nu, din păcate. E unul care ocupă destul de mult loc, are nevoie de mai multe ecrane, ar trebui să discutăm cu institute şi galerii. Mi-ar plăcea să fie văzut de cât mai multă lume, dar aş vrea ca el să fie expus în Thailanda.

Având în vedere cenzura şi restricţiile impuse de putere, puteţi expune acest proiect fără repercusiuni?

„Primitive” vorbeşte despre o situaţie din trecut cunoscută de toată lumea, deci nu cred că ar fi probleme. În Thailanda există o lege în vigoare care permite interzicerea unui film, dacă se consideră că aduce atingere securităţii naţionale. Acum, cineaştii nu pot face filme cu poliţişti răi. Poliţiştii nu pot fi răi. Nici despre separatiştii din sud nu poţi face nimic. O dată, eram la un seminar despre cinematografie şi am propus să-i învăţăm pe cei din sud să facă filme. La care reprezentantul Comitetului pentru Cultură a răspuns: „Dacă vor învăţa să facă filme, ar putea să spună lucruri rele despre noi”. Dar asta înseamnă să împărtăşeşti viziuni diferite.

Syndromes and a Century a avut probleme cu cenzura din cauza unor scene cu călugări budişti făcând lucruri banale – jucând jocuri, vorbind la mobil. În Boonmee, aţi revenit la aceste scene. E o provocare adresată board-ului de cenzori?

Nu pot să neg că nu a fost intenţionat (râde). Mi se pare foarte interesantă viaţa călugărilor şi intenţia mea este să o demistific. Personajul vine, îşi dă jos hainele de călugăr, îşi ia un tricou şi nişte blugi, şi are loc o transformare radicală, capătă o altă identitate. Când devii călugăr, în Thailanda, oamenii vorbesc cu tine altfel. E ca şi cum ai avea o altă viaţă în aceeaşi viaţă. Ceea ce mi se pare foarte interesant.

Cum împăcaţi „identităţile” dvs.: arhitect de formaţie, influenţat de şcoala thailandeză de soap-opera, dar cu un ochi la avangarda din cinematografie?

Cred că de viaţa anterioară în arhitectură îmi amintesc din ce în ce mai puţin (râde). Nu ştiu cum îmi reuşeşte – nu fac filme intelectuale à la Godard, să ne înţelegem –, încerc să echilibrez toate aceste experienţe, să combin tendinţa de a abstractiza cu amintirile şi senzaţiile copilăriei mele.

Credeţi în vieţi anterioare?

Nu cred în reîncarnare. Nu 100%. E posibil. Cred că atunci când vom reuşi să ne folosim într-un procent mult mai ridicat de creierul, de mintea noastră, vom începe să desluşim ce e cu vieţile anterioare sau cu ceea ce numim fantome. Probabil sună foarte religios, dar cred că meditaţia e una dintre căile prin care ajungi la o cunoaştere mai profundă a lumii. N-am ajuns eu la nivelul ăsta (râde). Dar meditaţia mi se pare o metodă aproape ştiinţifică prin care îţi poţi controla creierul şi poţi atinge un alt nivel al cunoaşterii. Sună aiurea?

Nu, doar surprinzător.

Cred că budismul despre asta este, despre lucrul minţii. Reîncarnarea a fost doar un mod de a vorbi despre fluxul memoriei.

4 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here