Vintilă Mihăilescu: despre hippioți, kibbutz-uri și iluzii

0
120

vintila mihailescu

Autor: Laura Dumitrescu

Antropoogul și profesorul Vintilă Mihăilescu (SNSPA) a coordonat la Astra Film Festival 2014 panel-ul „Comune, comunități – utopii și practici”. Am reluat cu el o discuție începută în urmă cu doi ani, despre felul în care se modelează imaginarul comunității, despre esența filmului documentar, despre speranță și despre sensul prieteniei. 

Laura Dumitrescu: Cum vedeți schimbarea stilistică de anul acesta în comunitatea Astra? 

Vintilă Mihăilescu: Mă gândeam, privind acum American Commune (n.n. Rena Mundo Croshere, Nadine Mundo, SUA, 2014), despre cea mai mare comunitate hippy din Statele Unite, că, de fapt, Astra a început ca un fel de comunitate hippy, cu foarte multă egalitate, sharing, caring, și-așa mai departe, inclusiv discuții, dar și băutură, cu un spirit de comunitate, și, ceea ce se întâmplă și s-a întâmplat, într-un fel aproape legic cu toate comunitățile de acest gen, la un moment dat, pe măsură ce se amplifică și se organizează, se instituționalizează.

Erau toate elementele astea de improvizație, de pus la comun, sigur, alături de orarul filmelor, dar 60 sau 70% din festival era în afara proiecțiilor. Acele întâlniri, discuții, escapade, plimbări, nebunii și-așa mai departe nu erau programate, erau un fel de spirit al festivalului. Asta era tinerețea. Între timp, festivalul s-a instituționalizat, era normal și e bine că s-a instituționalizat, a devenit un reper în domeniu. Inevitabil, pierde partea de boem, de imprevizibil.

Acuma, de exemplu, dacă ar fi atâtea elemente de imprevizibil ca în primii ani, multă lume s-ar supăra. Așteptările sunt deja așteptări instituționale. Atunci nu se supăra nimeni dacă nu găseai cameră, te duceai cu vecinul, cu prietenul, îți luai cortul și stăteai în pădure. Când spun improvizație, spun că era un spirit de hippiotism ad hoc. Pe scurt, în procesul mai lung – căci n-aș spune că de anul trecut până acum s-a petrecut schimbarea, dar acum a devenit mai evident că este o instituție care s-a așezat în niște spații instituționale foarte bine alese – lucrurile se desfășoară foarte bine, e mai profesionist decât în alți ani. Inevitabil, pierde, însă, un șarm de comunitate. Pe de altă parte, însă, este parcursul unor astfel de schimbări, de inovări, pentru că Astra Film a fost o inovare și și-a creat publicul. Acuma publicul s-a făcut mare.

Există, totuși, un public fidel.

Evident că da. Dar, dacă vreți, o să fac o analogie care trebuie luată cu jumătate de măsură. 2 Mai. Sigur, mai sunt fideli care merg la 2 Mai cu un soi de nostalgie, dacă se mai întâlnesc cu cineva de pe vremuri, beau o vodcă împreună. Dar boema aceea din anii ’60 – ’70 de la 2 Mai are copii, unii au și nepoți. Vin eventual cu nepoții, dar nu mai e același lucru. Spiritul poate fi evocat, ai niște amintiri, dar, între timp, 2 Mai-ul s-a instituționalizat și este ceea ce este. Ce voiam să subliniez este că și Astra Film, ca fenomen social, cultural, a pornit oarecum în acest gen și a crescut așa. Dacă de la început era foarte bine instituționalizat, sigur că parcursul ar fi fost altul, publicul ar fi fost altul.

Ce anume face ca o comunitate să reziste și ce anume o face să se dizolve? Există un moment de maximă închegare și, apoi, o disipare.

Asta e, aparent, o întrebare simplă, dar e, în bună măsură, echivalentă cu aceea despre ce este omul. Comunitatea apare dintr-o nevoie de celălalt. De celălalt în care să ai încredere, să-ți fie un aproape. În condițiile în care modernitatea e tot mai accentuată, societatea e tot mai atomizată, mai individualizată, spațiul intim devine mai important, tensiunea individului cu puterea, cu instituțiile poate să fie mare.

Tot mai multi indivizi își caută, conștient, inconștient, într-un fel sau altul, un soi de ieșire, de apropiere de ceilalți. În toate filmele din acest panel apar, deși e vorba despre o comunitate religioasă care sfârșește tragic, de kibbutz, care este o anume lume, de lumea hippy, care este altă lume, de experimentele de la sfârșitul secolului XIX din Europa, două fraze : E paradisul și Suntem ca o mare familie. Ca o familie.

Ca să devină o mare familie, o adevărată familie, toți membrii acestei comunități distrug familia ca instituție burgheză, tradițională, conservatoare. Nu discut dacă este bine sau nu este bine. Ei ies, însă, din niște constrângeri puternice, care sunt mai ales la acest nivel al familiei. Comunitatea hippy iese din familie, comunitatea religioasă iese din familie, comunitatea de kibbutz la fel. Doar că, pentru a supraviețui, trebuie să se organizeze. Peste momentul de entuziasm, de efuziune, de empatie, de ne-simțim-ca-n-paradis, trebuie să muncești puțintel acel paradis, trebuie să-l organizezi.

Automat, organizarea aduce după ea niște constrângeri de care, taman bine, ai vrut să scapi. Și-aici mai sunt câteva elemente: pentru ca o comunitate să se închege, întotdeauna apare un lider spiritual. Că-i religios, că-i politic, trebuie să fie o personalitate foarte puternică, menită să închege, să dea sens, să numească, să dea un limbaj acestei comunități, care, altfel, e făcută din sentimente comune, din empatie…

Să dea o gramatică. 

Exact, să dea o gramatică a întregii comunitati și să devină lider. Acest lider înseamnă putere. Când capeți putere, depinde ce faci cu ea. În multe cazuri, din momentul în care s-a închegat o astfel de comunitate, cu un lider puternic, care a dat o gramatică, un sens, acel lider este tentat să instaureze un soi de absolutism. Această gramatică, asta este și doar asta este. Și-atunci, inevitabil, cazi într-un fel de totalitarism. Care, inițial, a fost exact ceea ce ne-am dorit – să punem împreună. Dar, între a fi în comun și a fi o totalitate, deci totalitarism, diferența e de 180 de grade.

Și multe dintre ele eșuează, ca în cazul acestor comunități religioase, în drame, în sinuciderea în masă, care nu a fost sinucidere, ci omor, altele se destramă, pur și simplu. Toate comunitățile sunt împotriva societății, împotriva unor nereguli, unor lucruri care sunt considerate rele. Se fac tot felul de ironii pe seama foștilor hippioți care, între timp, au devenit și ei mici burghezi. Schimbarea produsă de mișcarea hippy este, însă, deja în societate, societatea s-a schimbat.

Adică patternul a fost introdus…

A fost metabolizat de către societate, inevitabil. Dar societatea occidentală, de dinainte și de după mișcarea hippy, care nu a durat un an sau doi, nu mai este aceeași.

Orice comunitate începe cu o iluzie

Cât de mult se păstrează în comunitate, chiar și în exemplele pe care le-ați citat până acum, arhetipul patern sau arhetipul matern? Figura de putere este o figură paternă? Liderul spiritual este o figură a tatălui, care, la un moment dat, ajunge să fie contestată? 

Asta e deja o fază mai târzie a comunității. În antropologie, Victor Turner are o teorie care explică foarte frumos lucrurile astea; e puțintel criticat de antropologi că nu este foarte riguros în detaliile etnografice, dar nu asta și-a dorit. E o teorie a liminalității – foarte pe scurt, el spune că, tot timpul, în istoria omenirii, în general, există o dinamică permanentă între structură și anti-structură. Această anti-structură, el o numește comunitas. O regăsești în toate riturile de trecere.

Și, ca să nu merg în Africa exotică, dau un exemplu cu cetele de feciori de la noi, care se retrag un timp în pădure, deci în afara spațiului, trăiesc un timp împreună, sunt egali, se îmbracă la fel, mănâncă la fel, muncesc la fel și, de-abia după aceea, pot să devină maturi, adulți. Ce spune Turner este că societatea trece mereu printr-o astfel de dinamică și că orice societate ajunge la o structură așezată care, evident, devine constrângătoare, dintr-un anumit punct de vedere.

Aici sau acolo, dintr-un motiv sau altul, se naște o comunitas. Și dă exemplele ordinelor religioase din creștinism, care, inițial, au fost astfel de comunități. La început, iezuiții erau o comunitate, niște hippioți cu Dumnezeu înainte. Apoi s-au instituționalizat și-au devenit la rândul lor constrângători. Dar asta s-a petrecut în secole și-a schimbat fața Bisericii și a creștinismului.

Comunitatea hippiotă este exact același lucru : îmbrăcămintea este comună, adică aproape nulă, mâncarea e împreună, proprietatea e comună. Toate aceste lucruri le găsești din Africa în Antarctica, de acum două mii de ani până în prezent. Inevitabil, ceea ce comunitas-ul vrea să schimbe este fagocitat, este metabolizat de către societate. Sigur, s-ar putea ca șapte oameni care fac o comunitate să dispară în istorie ca o gâză în cosmos, dar marile mișcări de comunitas schimbă societatea.

Ideea de comunitate pare să fie strâns legată de o credință care, apoi, fatalmente, se scurge în iluzie sau în iluzoriu.

Cred că începe cu o iluzie. Dacă e să facem o etiologie, ca în medicină, originea oricărei comunități este suferința. Un individ suferă profund și se hotărăște să iasă din această suferință, care nu este, însă, doar a lui, ci care este împărtășită de o masă critică. Suferă în tăcere, fără să-și numească această suferință, fără să o exteriorizeze.

Putem și trebuie să ne luptăm cu această suferință care ne este impusă, nu e de la Dumnezeu, nu e de la natură, nu e de la sine înțeleasă, e un rău cu care putem să ne luptăm, cu care trebuie să ne luptăm și, din această suferință, începe să apară speranța. Care este o astfel de comunitate. Și ea piere în momentul în care reapare dorința. Pentru că dorința e individuală. Și în toate aceste comunități, – vorbesc de comunitățile ultimului secol – apare nevoia de intimitate, de viață individuală.

Și dacă eu vreau să am bărbatul sau soția mea, copiii mei, și intimitatea noastră, ce e rău în asta? Nu e rău, dar nu mai merge împreună. Ori e o comunalitate, ori nu mai este. În momentul în care apar aceste dorințe individuale, ele perturbează, încet-încet, mersul comunității. Este ceea ce se vede foarte frumos în filmul despre kibbutz (Inventing Our Life : The Kibbutz Experiment, Toby Perl Freilich,Israel, Statele Unite, 2012), când trebuia să-și construiască o țară și au construit-o în acest fel.

În momentul în care această țară s-a așezat, s-a organizat, vrem să vedem și ce-i afară. De ce să fim privați de tot ce se întâmplă și de plăcerile din afara kibbutzului? E o replică a unui bătrân fondator de kibbutz, legată de faptul că totul s-a stricat din momentul în care individul a trecut pe planul întâi. Asta e dinamica. O nevoie umană absolut universală, care întotdeauna va naște astfel de comunitas, și care totdeauna va mișca pe undeva istoria, dar care puțin probabil să devină societate. Au incercat unii și s-a chemat comunism. Rezultatul l-am văzut.

Poligamia de brand și rețelele virtuale

Mi se pare ca în ideea de comunitate, așa cum o explicați, se combină ideea de spațiu fizic și de spațiu psihic. Duc discuția acum și spre ceea ce înseamnă comunitate în sens modern. Se vorbește foarte mult acum de comunități virtuale.

Nu sunt convins că, în acest caz, există o comunitate. E o rețea, e altceva. Că termenul e de comunitate, de acord, dar doar dacă îl folosim pentru orice formă de comunicare.

Care sunt acele elementele care definesc comunitatea? Este spațiul unul dintre ele? 

Până relativ recent, evident că, fără spațiu, nu se putea. O comunitate era plasată în spațiu. Orice comunitate de acest gen este împotriva societății, deci trebuie să se departajeze și fizic de ea, să aibă un teritoriu al ei. Pe de altă parte, în toate aceste cazuri clasice, ca să supraviețuiască, recursul este înapoi la pământ. Ne hrănim nu numai cu cultură, ci facem și agricultură.

De vreo câteva decenii, aceste coordonate s-au schimbat profund și este foarte greu de răspuns în ce măsură putem să vorbim de comunități virtuale. Probabil că vom putea vorbi în curând. Personal, am rețineri în a vorbi de comunități personale, în acest sens. Rețele mi se pare mult mai descriptiv, mult mai corect.

Într-o comunitate, ești sau nu ești acolo. Dacă vrei să pleci în lume pentru trei ani, nu te împiedică nimeni, dar atunci nu mai e comunitate. În timp ce, în comunitățile virtuale, te branșezi sau te debranșezi când vrei tu. Virtual, comunitatea poate fi activată oricând. Dar e o comunitate? Ce pui în comun, în afară de internet, de niște idei, de niște sentimente?

În marketing, se vorbește deja, de câțiva ani de zile, de poligamie de brand. Chiar dacă dau like la Coca-Cola, să zicem, toate studiile mai recente arată că beau multe alte băuturi. Ești pasăre călătoare între branduri. Ăsta e echivalentul în lumea pieței. Același lucru e valabil pentru celelalte comunități virtuale. Pot fi membru în douăzeci, treizeci, o sută de astfel de comunități care, poate, ca valori, ca ideologii, nu sunt convergente, pentru că nici eu nu știu, de fapt, ce vreau. Și atunci sunt și colo, și colo. O multiplă apartenență poate să dea o destabilizare a identităților, pentru ca eu să pot să particip la identități colective foarte diferite. E ca la un meniu. Societate à la carte.

Identitatea asta colectivă, care se asociază diverselor parcele de spațiu virtual, dizolvă și dorința? Întreb acest lucru referindu-mă la observația dumnevoastră ce definea dorința ca fiind individuală.

Dimpotrivă, intrarea în virtual îți permite o dublă viață. În „viața reală”, pot să mă joc cu dorințele mele, pot să particip la occupy, la Primăvara arabă sau la Jos capitalismul și, când termin cu jos capitalismul, să merg la supermarket și să-mi cumpăr gadgeturile mele preferate. Atunci ești și sătul și cu slana-n pod. Te-ai și defulat comunitarizat, dar nu ți-ai afectat dorințele. Ceea ce e un soi de perversitate.

Cum poate un regizor de filme documentare să reprezinte comunitatea, atunci când nu este în interiorul ei? El este străinul. 

Aici se vede diferența dintre un film documentar slab și un film documentar reușit. Într-un film documentar slab, vezi jena, punerea în scenă, distanța. Nimeni nu poate să măsoare exact această distanță, dar perceptiv, intuitiv, îți dai seama că, între realizator și personaj, rămâne o distanță, că lucrurile nu sunt autentice.

Un bun realizator de film documentar reușește să intre în contact, să devină prieten cu personajele. Ceea ce îi pune alte probleme după aceea. Pot să-mi trădez prietenul? La o beție sau la un moment de slăbiciune, mi-a spus un lucru extraordinar, care, pentru filmul meu, lămurește tot. Mi l-a spus –  dar te rog să nu mai spui la nimeni. Eu ce fac? Pun acest fragment și filmul meu este excelent, dar am trădat pe cine? Nu pe un actor pe care l-am plătit. Pe un personaj care a devenit prietenul meu. Am trădat o prietenie. Se face? Nu se face! Bun, dar fără asta, pierd filmul.

Apar tot felul de probleme de acest gen. Și alt lucru care e legat de această poveste: un film documentar bun, tocmai ca să reușească această poveste, are în spate ani de zile. Nu este un reportaj de televiziune despre cineva care a făcut ceva, pui microfonul în față, cum a fost, ce s-a-ntâmplat, povestește.  Aia e informație, foarte frumos, e nevoie de așa ceva. Dar un film documentar este mult mai mult de atât. Trei sferturi dintr-un film documentar este despre cum ajungi în intimitatea personajelor, despre cum ajungi să te împrietenești cu personajele.

E o poveste de prietenie ?

Asta e condiția necesară, nu și suficientă. După această condiție necesară, începe filmul. Dar fără ea, nu vei avea un film bun.

Spunem mai des realizator de film documentar și nu regizor. Poate pentru că pare că nu regizează nimic. 

Am văzut cazuri de regizori de film artistic, foarte buni, care, atunci când au vrut să facă film documentar, nu le-a ieșit. Pentru că nu aveau acel gen de chimie, cum se spune, de empatie, o modalitate de a se pune pe punctul de vedere al celuilalt. Real. Ca artist, pot să creez un personaj, pot să creez un punct de vedere, care își are originea tot în capul meu.

Atunci când ai un om în fața ta, în carne și oase, și proiectezi tu ce crezi tu și ți-ai dori tu să fie punctul lui de vedere, atunci ori faci ficțiune si el este actor, îl plătești ca atare, ori ai ratat filmul. Documentar n-are cum să fie dacă nu te pui pe punctul de vedere al celui pe care vrei să-l prezinți și care, inițial, este un străin. De ce aș pierde eu ore și ore și săptămâni, ca să faci tu un film? Doar, când și dacă ajungem să fim prieteni. Prieteni ca termen generic.

Pot să folosesc termenul de iubire. Acel gen de relație în care nu se mai măsoară, ce-mi dai tu – ce-ți dau eu. Ca-ntr-o relație de iubire, nu spui că eu ți-am făcut sarmale de trei lei și tu mi-ai dat flori doar de doi. Nu faci asemenea socoteli. Trebuie să ajungi la o asemenea relație. În această situație, nu mai este o punere în scenă. Discuția devine firească.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here