Am renunțat acum ceva timp să îmi împart topul între filme distribuite, văzute prin festivaluri, direct prin streaming, etc. Așa că iată ce-am văzut mai bun în 2018 🙂
Mențiuni, în ordine aleatorie: Visages, villages, The Death Of Stalin, Upgrade, Las Herederas, Shoplifters, Ash Is Purest White, Roma, A Quiet Place
10. Mission: Impossible – Fallout (Christopher McQuarrie)
De-acum scheletele scenariilor sunt interșanjabile, mizele sunt aceleași (arme chimice/nucleare-identități dezvăluite), iar Christopher McQuarrie (care se întoarce ca scenarist-regizor) știe mai bine decât oricine că lumea nu vine la filmele astea pentru înavuțire spirituală. Asta nu înseamnă că nu te ung la suflet plăcerea primară de a-l vedea pe Tom Cruise luându-și cu stoicism pumni de la adversari mult mai înalți sau twist-urile și trădările care vin prea repede ca să le procesezi și să le cauți hibe de logică.
Iar ca spectacol, au ajuns la un nivel de precizie remarcabil. Aș putea să pariez că realizatorii știu exact care e cantitatea de transpirație pe care o ai în palme după peste 140 de minute de abandon total în mâinile unor oameni care știu ce fac.
9. Leto (Kirill Serebrennikov)
Mai puțin încruntat și (fățiș) angajat politic decât filmul precedent al regizorului, (M)uchenik/Mucenicul, Leto e un minunat playlist al rock-ului sovietic de la începutul anilor ’80 (și soundtrack-ul anului), la întâlnirea a doi muzicieni exponențiali ai vremii: Mike Naumenko (solistul Zoopark) și Viktor Tsoi de la Kino, intrat în legendă încă dinainte de moartea sa timpurie. Criticat pentru lipsa de acuratețe dar trecut, evident, printr-un filtru gros, alb-negru, de nostalgie, filmul nu se pretinde a fi o reconstituire realistă a unei perioade și nici nu e prea preocupat de conflicte mari și tari. Mi-a amintit de We Are the Best! al lui Lukas Moodysson. Iar Irina Starshenbaum, mai nou actriță de blockbustere rusești, e al meu coup de foudre pe anul acesta.
8. Border (Ali Abbasi)
După o povestire de John Ajvide Lindqvist (Let The Right One In), Border e un melanj irezistibil, profund original, de genuri, care trebuie mai întâi văzut pe nepregătite și abia apoi discutat. Tina (Eva Melander), un vameș cu un supranatural simț al mirosului, își întâlnește sufletul pereche la un control de rutină, iar ce urmează are elemente de fantastic, realism social, thriller detectivist și film de dragoste. Premiul Un Certain Regard la Cannes 2018 nu îi va aduce o binemeritată nominalizare la Oscar pentru Cel mai bun film străin, dar măcar va intra și la noi în cinematografe în primăvară.
Vă las aici și trailerul, dar vă recomand să îl săriți:
7. Hereditary (Ari Aster)
Un horror neînfricat, sumbru și extrem de eficient, deghizat în dramă indie de familie, cu Toni Collette pe post de MVP, îl pune pe debutantul (!) Ari Aster direct pe lista de regizori de urmărit în filmul de gen. Midsommar, următorul său film, vine în 2019.
6. Leave No Trace (Debra Granik)
Debra Granik revine la 8 ani de la Winter’s Bone cu încă o dramă naturalistă, cu economie de mijloace și impact maxim. Ben Foster face rolul carierei în interpretarea mea favorită masculină de anul acesta.
5. Sorry To Bother You (Boots Riley)
Get Out–ul lui 2018, filmul de debut al lui Boots Riley e o satiră savuroasă care mușcă voluptuos din inegalitățile sociale și rasiale ale Americii. Un ghiveci în care regizorul aruncă laolaltă oameni-cal, performance artists și zei ai telemarketing-ului. Deloc subtil, dar de zeci de ori mai inventiv decât BlacKkKlansman.
4. First Reformed (Paul Schrader)
Lupul batrân Paul Schrader regizează cel mai bun film al său de la Affliction încoace, la jumătatea distanței dintre Diary Of A Country Priest și Taxi Driver, cu un Ethan Hawke excelent.
3. Zama (Lucrecia Martel)
Nu am fost deloc pregătit pentru La Ciénaga al Lucreciei Martel, când l-am văzut la un festival bucureștean acum mai bine de zece ani. Aparent chinuitor de lent și de lipsit de miză, dar imposibil de uitat. Zama, cel mai recent film al său, arată ca un artefact din secolul XVII și e la fel de memorabil, cu atmosfera sa intoxicantă, caracterizările insolite și o remarcabilă adâncime a cadrului.
2. Lazzaro Felice (Alice Rohrwacher)
Nu m-am dat în vânt după Le Meraviglie, filmul precedent al lui Alice Rohrwacher, dar mi-a părut încântătoare această fabulă care începe în cheie clasic neorealistă italiană ca să vireze apoi spre un realism magic atașant. Adriano Tardiolo, în rolul protagonistului e, pur și simplu, de luat acasă.
- Mandy (Panos Cosmatos)
Ce naște din George P. Cosmatos (Cobra, First Blood Part II), metal mănâncă – iar Mandy e clasicul cult instant al anului. Mare păcat ca acest OZN senzorial și drog legal, cu Nicolas Cage în noapte de grație și ultimul soundtrack al regretatului Jóhann Jóhannsson, nu a ajuns la noi în cinematografe. Cu vădite rădăcini giallo și grindhouse și cu un prim act cu ritm foarte molcom, nu-i pentru toată lumea. Esențial de văzut la pachet cu Beyond The Black Rainbow, filmul precedent al lui Panos.
