Erik Gandini este regizorul unuia dintre cele mai aşteptate documentare din festivalul One World Romania, Videocracy. Un film pe care oamenii lui Berlusconii l-au promovat involuntar refuzând să difuzeze trailerul la televiziunea Rai 1 – publicitatea din jurul incidentului i-a permis distribuitorului filmului să-l lanseze apoi în peste 100 de cinematografe. Videocracy nu are satira făţişă a unui documentar ca Draquila – L’Italia che trema, de Sabina Guzzanti (prezentat anul trecut la Cannes), nici înclinaţia lui spre anchetă şi, totuşi, a fost perceput ca „anti-guvernamental”, după cum povesteşte regizorul într-un interviu acordat Filmreporter.ro vineri, după Q&A-ul prelungit de la Cinema Eforie.
Gandini – un italian stabilit de la 19 ani în Suedia care a regizat, printre altele, Gitmo – The New Rules of War – se axează în film pe cultura TV şi celebrarea banalităţii în Italia, care au luat chipul şi înfăţişarea celui care ţine în mână, de aproape 30 de ani, televiziunea de stat, trei mari posturi comerciale, ziare şi reviste de scandal – Silvio Berlusconi. „Femei frumoase, voluptoase, cu sânii mari, cum îi plac lui Berlusconi”, e modelul standard rezumat la un moment dat de un personaj din film. Zeci de show-uri TV le fac pe adolescentele italiene să viseze că vor deveni „veline” (corespondentul bebeluşelor), vor fi brusc celebre şi se vor mărita cu fotbalişti. TV-ul e şi Mecca unui mecanic de 26 de ani care locuieşte cu mama, se antrenează la sală şi participă fără succes la toate probele posibile, prezentându-se ca o combinaţie de „Van Damme cu Ricky Martin”. Dacă nu apari la televizor, nu exişti.
Unul dintre cei mai influenţi oameni din Italia este chiar un producător TV, Lele Mora, „tatăl” a numeroase celebrităţi, „mussolinian” în convingeri (are pe telefon imnul fascist), căruia oamenii îi strigă pe stradă „ajută-mă şi pe mine să devin celebru!” (despre Mora s-a scris recent că îi furniza fete lui Berlusconi). Iar produsul extrem al acestei lumi este fostul asistent al lui Mora, Fabrizio Corona, şeful unui grup de paparazzi, devenit apoi propriul paparazzo (şi-a filmat singur procesul de divorţ, cu camera ascunsă).
Ce încearcă Erik Gandini să demonstreze este că televiziunea a amortizat simţurile italienilor şi a înlocuit dezbaterea politică reală cu show-uri în care se dizolvă scandaluri, iar politicienii primesc amnistie dacă au calităţi de showman (România nu e departe de acest model). Greşelile politice nu mai au consecinţe reale, iar cutia aceea din casele tuturor este alfa şi omega vieţii publice. „Cultura lui Berlusconi e una a TV-ului. În această cultură nu există om bun şi om rău, ci om distractiv şi om plictisitor”, spune Gandini despre ceea ce numeşte „berlusconism”, un mod de a percepe politica şi viaţa publică care va supravieţui mult după plecarea lui „Presidente”.
Faptul că ai stat atâţia ani în afara Italiei ţi-a dat o altă perspectivă asupra a ceea ce se întâmplă în interior? Cum percep prietenii tăi rămaşi acolo lucrurile?
În mod sigur. Prietenii mei, când au văzut filmul, au spus că arată ca un vis urât doar că, atunci când se trezesc, ei sunt în continuare în el. Nu doar că am trăit în afara Italiei, dar am trăit în Suedia, care este cu totul şi cu totul diferită de Italia când vine vorba de moralitate, politică, egalitate între sexe, calitatea vieţii, drepturi. Acolo, dacă spui sau faci ceva, ai senzaţia că poate conta, că poate face diferenţa. În Italia, nu există aşa ceva.
Cea mai mare diferenţă o reprezintă însă percepţia asupra adevărului. În Suedia, un scandal ca cel cu Berlusconi şi femeile din poze nu ar fi văzut de stânga politică drept „adevăr” şi de dreapta drept „conspiraţie”. Ar fi „adevăr”, punct. Pare un lucru mic, dar nu e deloc. Ar trebui să existe, în orice ţară, o convenţie colectivă, comună asupra a ceea ce este adevărul. În Italia nu există şi asta e înfricoşător.
În Suedia, lumea e obişnuită cu documentarele, cu filmele şi cu ideea că nimeni nu e prea mic să-şi ia libertatea de a arăta lumii viziunea lui. În Italia aud frecvent „aş vrea şi eu să fac cutare, dar ştii cum e aici, nu poţi etc.”. E o deziluzie generală, în special în raport cu puterea „Eu sunt prea mic, ei sunt prea puternici, ce pot să fac?”. Prietenii mei italieni m-au întrebat „Cum de ai avut curaj să mergi la ei, să vorbeşti cu ei?”. Eu nu sunt o persoană prea curajoasă, sincer să fiu, şi evit confruntările, prefer să observ. Dar în Suedia am învăţat că am dreptul să pun întrebări sau măcar să filmez ceva fără să-mi fie frică. Italienii care vor să-l critice pe Berlusconi, în special, se gândesc de două ori dacă să o facă sau nu, pentru că sistemul e atât de puternic şi cazurile care să exemplifice suficiente. Eu nu sunt jurnalist, sunt cineast, nu încerc să fac o investigaţie, ci să exprim ceva.
Foloseşti mai mult imaginile şi mai puţin interviurile, observi mai mult şi laşi spectatorul să reflecteze…
Eu nu sunt de acord cu cei care susţin că documentarele ar trebui să conţină informaţie, să fie informaţie. Cred că ar trebui să reconstituie experienţe emoţionale. Să încerc să-ţi explic acum ce înseamnă să trăieşti 30 de ani cu Berlusconi… ar trebui ca tot ce spun să fie acurat. Ca informaţie. Dar, pentru mine, acurateţea în documentar înseamnă altceva: imagine, sunet, culoare etc. Precizia în ceea ce vrei să exprimi.
E o viziune personală, în primul rând.
Da. O perspectivă personală şi nu o prezentare a unor fapte.
Cum ai explica fisurile apărute tot mai des, în ultimii ani, în imaginea lui Berlusconi?
În primul rând, Berlusconi a îmbătrânit, a devenit mai neglijent, mai detaşat, mai departe de tot ce se întâmplă în jurul lui. Nu cred că înţelege că nu poate merge la nesfârşit cu argumente de genul „judecătorii sunt comunişti”, „comunismul e un pericol în Italia”. C’mon! Nimeni nu mai crede chestia asta! Seamănă puţin, în stadiul ăsta, cu Ceauşescu. Îmi amintesc imaginea cu el la balcon şi mulţimea din piaţă începând să huiduie. Bănuiesc că a fost şocat.
Fusese aplaudat o viaţă întreagă.
Era cu totul neaşteptat pentru el. Era trezirea la realitate şi probabil fusese ţinut foarte departe de ea. În cazul lui Berlusconi e vorba mai mult de o negare. Unii au descris cazul lui ca o formă de autism. Nu în sensul clinic. Lui Berlusconi îi lipseşte simţul ridicolului, nu se poate identifica sau raporta la stările celorlalţi. De aceea, poate sta înconjurat de 33 de fete, unele dintre ele minore, plătite pentru sex, fără să simtă nici o urmă de jenă. Însă toate glumele lui deplasate, ca cele cu „bronzul lui Obama” etc. încep să-l ajungă din urmă.
Deci imaginea lui suferă din cauza neglijenţei lui, nu pentru că poporul italian ar fi sesizat ce se află de fapt în spatele ei sau ar fi ajuns la saturaţie?
Dintotdeauna, s-a încercat foarte tare normalizarea anormalului în Italia, pentru că o dată cu asta vine şi acceptarea. Berlusconi s-a străduit să facă să pară normal tot ce face, cum ar fi petrecerile, forografiile cu femei sau faptul că a sunat la poliţie pentru o minoră. Statutul femeii de azi în Italia este, în foarte mare parte, rezultatul viziunii lui asupra femeii. Italia e divizată azi între cei care cred că ceea ce oferă el e chiar rezonabil şi cei care nu. Pentru că el spune „hai, fii ca mine! Nu plăti prea multe taxe, distrează-te, gândeşte-te la tine şi votează cu mine”. E o ofertă tentantă, nu? Dacă mergi în Cuba, unde mai lucrez din când în când, mesajul e exact invers: sacrifică-te pentru binele naţiei, nu te distra prea tare, munceşte şi produce, fii un bun revoluţionar. Într-un mod bizar, Castro şi Berlusconi au ajuns să obţină excesiv de multă putere oferind lucruri total diferite.
Întrebarea acum e ce va urma după Berlusconi: normalitatea sau accepţia actuală asupra normalităţii? Cultura lui Berlusconi e una a TV-ului. În această cultură nu există om bun şi om rău, ci om distractiv şi om plictisitor.
Deci succesorul lui va trebui să fie, cu siguranţă, amuzant şi interesant. Cât timp crezi că va dura până ce cultura TV va fi separată de politică?
Iată de ce filmul meu nu e despre Berlusconi, ci despre berlusconism. E o cultură şi un mod de a percepe scena publică ce va supravieţui mult după plecarea lui Berlusconi. Şi anumite aspecte ale fascismului au durat mai mult decât Mussolini. Întâlnesc foarte mulţi oameni tineri plecaţi din Italia în ultimii ani – începe să semene cu un exod – şi, sincer, cred că este foarte sănătos pentru ei să cunoască şi alte sisteme, alte moduri de viaţă. Când eşti în afară, altfel vezi ce se petrece în interior.
În România se petrece un lucru similar, în materie de TV. Politica e un imens show TV unde cele mai scandaloase acuzaţii sau dovezi nu mai au repercusiuni reale, se topesc acolo, în studiouri.
Cultura TV e incredibilă în acest sens, pentru că are puterea de a acorda un fel de amnistie, imunitate. Nu e una legală, e un fel de amnistie a poporului. Dacă apari la TV şi eşti simpatic, amuzant şi interesant, eşti scuzat, cumva. Nu mai ai nici o obligaţie morală, ca Fabrizio Corona sau alte personaje din film.
Care a fost cea mai surprinzătoare reacţie la filmul tău, în Italia, pe lângă ce ai pomenit la Q&A, cu Fabrizio Corona care s-a înfuriat că s-a dezbrăcat gratis în film?
(Râde) Cea mai surprinzătoare? Hm. Într-un liceu din Imola, un profesor a vrut să proiecteze Videocracy în şcoală . Oamenii din partidul lui Berlusconi au aflat, i-au scris Ministrului Tineretului şi i-au cerut să intervină, pe motiv că „e inacceptabil ca într-o ţară liberă şi democratică un astfel de film să fie proiectat pentru elevi”. Un film anti-guvernamental, aşa îl numeau. E înfricoşătoare ideea lor despre ce ar trebui să fie democraţia. Îmi amintesc o conferinţă pe care a ţinut-o în Polonia Lech Walesa, omul din spatele Solidarităţii. Vorbea despre Gay Parade din Varşovia, cred, şi spunea că „noi suntem majoritatea şi ei sunt minoritatea. Ca minoritate, n-au voie să se afişeze pe stradă”. Până la urmă, ce ideal de democraţie ai tu?! Majoritatea câştigă şi minoritatea dispare. Asta nu e democraţie, e totalitarism.
În cele din urmă, au arătat filmul în şcoală?
Nu. Profesorul s-a cam temut de repercusiuni şi a renunţat. Dar chiar nu pot să mă plâng, filmul a circulat foarte mult în cinematografe, a fost promovat de diverse ONG-uri. În Italia există totuşi dezbateri şi comentarii pe un ton mult mai dur decât al documentarului meu. Eu am fost chiar blând, moderat. Nu e un atac tipic, nu e un film cu un ton conspirativ.
Un ton conspirativ nu e tocmai favorabil unui film, te face suspicios…
Nu-mi place sintagma „documentar politic”, îl urăsc. Nici Michael Moore nu cred că a intenţionat, cel puţin la primul film, să devină purtătorul de cuvânt al unei mişcări, a devenit ulterior. Ştiu cum am lucrat noi: low-profile, nimeni n-a ştiut de noi, am fost discreţi. Cred că aşa faci film, aşa faci artă, nu plănuieşti reacţiile de după, ele se întâmplă.
