Frații Dardenne, încă un Palme d’Or?

0
325

Marion-Cotillard-Deux-jours-une-nuit

CORESPONDENȚĂ DE LA CANNES. Jean-Pierre și Luc Dardenne s-au întors la Cannes și au fost primiți cu ovații și aplauze marți,la vizionarea și conferința de presă.  Cannes-ul îi știe bine pe frații belgieni. Sunt premianți multipli (Palme d’Or în 1999 cu Rosetta, în 2005 cu L’Enfant; în 2009,Premiul pentru scenariu cu Le Silence de Lorna, iar în 2011, Marele Premiu pentru Le Gamin au vélo).

Dacă e să ne luăm după Twitter, un al treilea Palme d’Or pentru Deux jours, une nuit ar fi aproape de la sine înțeles. Anul ăsta s-au întors la Cannes cu tot cu Marion Cotillard  (anul trecut, ea a primit elogii aici pentru The Immigrant), care se prea poate să ia premiul de interpretare.

Sandra, o femeie din Belgia zilelor noastre, recent ieșită dintr-o depresie, încă fragilă (și asta nu numai pentru că mai ia ceva pastile), e gata să se întoarcă la muncă. Află însă că sunt șanse serioase să își piardă locul de muncă. Dacă vouă vi s-ar da de ales între un bonus de 1.000 euro și păstrarea unui coleg la locul de muncă, ce ați alege? Prin vot secret? Asta e situația în care sunt puși colegii Sandrei. Să aleagă: fie primesc o primă de 1.000 euro și Sandra e dată afară, fie ea își păstrează slujba și ei își pierd banii.

Cu ajutorul soțului (emoționant jucat de Fabrizio Rogione) și a unei colege apropiate, Sandra pornește într-un weekend spre casele colegilor din echipa de 16 să-i roage să fie de partea ei și a locului ei de muncă,  să renunțe la bonus.  Timp de o oră jumate, frații Dardenne conturează Europa de azi, în derivă, reușind în același timp o analiză delicată a psihologiei umane.

„Ceilalți cum vor vota?”

Drumul Sandrei prin cartierele orașului dezvăluie treptat cu ce temeri și probleme se confruntă oamenii azi. Prima întrebare pe care fiecare coleg i-o adresează Sandrei e: „Ceilalți cum vor vota?”. Empatie, teamă, frică de șomaj, de chitanțe neplătite, însă și terase și balcoane care trebuie construite în case noi, studiile copiilor, rușine, căință, toate stările astea ni se dezvăluie treptat (alături de referințe la etnie și rasă, toate teme extrem de fierbinți în Europa de azi).

Așa cum e narată, povestea te invită la introspecție. Sandra e terifiată de milă celor din jur, tot ce își dorește e să își păstreze demnitatea, e îngrozită că ar putea lucra mai departe alături de colegii ei, știind că din cauza ei au pierdut bani de care toți par să aibă nevoie. Marion Cotillard e foarte convingătoare. Printr-un joc sigur, lasă să transpară fragilitatea și delicatețea Sandrei, dar și noblețea, frumusețea unei femei care se luptă cu demonii personali și cu cei aduși în viața sa de lumea în care trăim cu toții.

Filmul e și oglinda unei căsnicii, a unei familii cu copii încă destul de mici (și îngrijorați de starea mamei), a temerilor unui soț ce își vede soția apropiindu-se încet, din nou, de marginea prăpastiei, și a încercărilor de a o ajuta, fără a o sufoca. E povestea unei camaraderii între un bărbat și o femeie, a regăsirii echilibrului, a iubirii lor.

Filmul intră în cinematografe în Franța și Belgia foarte curând și, după reacțiile de la Cannes, va aduna în mod sigur spectatori la cinema.

still_in_the_water

Despre moarte

Un alt film din competiție văzut luni e cel al japonezei Naomi Kawase, și ea o obișnuită a Cannes-ului (în 1999 a luat Camera d’Or pentru Suzaku, în 2009 – Marele Premiu pentru Mogari no mori, și în 2011 pentru Hanezu). A cincea oară prezentă în festival, a patra în competiție, anul acesta cu Still the Water.

E filmat pe insula Amami (imagini și cadre superbe, director de imagine fiind veteranul Yutaka Yamazaki, care i-a mărturisit lui Naomi, la final, că de mult nu s-a mai simțit atât de învigorat și întinerit după un proiect), acolo unde regizoarea a aflat că bunica ei a fost șaman. Filmul se vrea o elegie despre viață și moarte având ca temă principală ideea că moartea e de fapt un punct de legătură în viață. „Problema multora dintre noi e că uităm că ne îndreptăm spre moarte de cum ne naștem”, a spus Naomi la conferința de presă.

Firul narativ e simplu: pe malul unei insule, puștiul Kaito(Nijiro Murakami) găsește un cadavru. Kaito trăiește cu mama sa, tatăl său e la Tokyo, părinții sunt despărțiți. Kyoko (Yun Yoshinaga), o puștoaică frumoasă, observă cum mama ei se topește din cauza unei boli incurabile. Mama ei e șaman și se află deja la granița între viață și moarte; familia se pregătește încet pentru despărțirea de ea. Prezența cadavrului de la început se vrea a fi punctul de referință în ideea că moartea ne leagă mai mult decât ne desparte.

Filmul are cam două ore și trebuie să recunosc că pe la jumate mi s-a părut că trenează. Însă ceva mă ținea legată de scaun (nu numai îngustimea rândului și teama de a-i deranja pe ceilalți). I-am mai văzut pe alții ieșind din sală, însă în urechi îmi răsunau vorbele veteranei de la „The New York Times”, pe care am întâlnit-o la Tribeca –  „E groaznic când jurnaliștii ies din sală la vizionările pentru presă”. Și cred că are dreptate. În orice caz, Still the Water e prea lent și static pentru gustul meu, cel puțin în ce privește personajele. Natura e singura învolburată, taifunul e superb prins în imagini, simți năvălnicia naturii, suflul vântului te înspăimântă, sunt scene în film de o poezie uluitoare, într-adevăr.

So long, Jean-Luc

Filmul va isca oricum discuții în contradictoriu. Iar dacă juriul își dorește ceva de o cu totul altă factură, un film „diferit”, ăsta poate fi acela. Însă miercuri sosește filmul lui Jean-Luc Godard (și acela nu poate fi decât ceva „totalement différent”). Se știe deja că marele maestru nu onorează Cannes-ul, fapt care l-a determinat pe președintele festivalului, aflat în postura asta ultima oară, Gilles Jacob, să declare pe Twitter: „Godard nu vine. Eram sigur. A înțeles că son show brillantissime ar eclipsa propriul film. O altă epocă. So long Jean-Luc”. Un pic ironic, dat fiind titlul ultimului film al lui Godard: Adieu au langage.

Cred că momentul sublim al zilei de marți la Cannes a fost vizionarea celui mai recent film al lui Wim Wenders, The Salt of the Earth, realizat împreună cu Juliano Ribeiro Salgado, fiul lui Sebastiao Salgado, magnificul fotograf brazilian. După proiecția pentru presă, invitați și industrie din secțiunea Un Certain Regard, sala s-a ridicat în picioare și a ovaționat, aplaudând frenetic un Wim Wenders clar emoționat. Mulți, foarte mulți l-au așteptat apoi să îl felicite și să-l îmbrățișeze personal.

Dacă nu aș fi un pic timidă, și eu m-aș fi dus să le mulțumesc lui Wim Wenders și lui Juliano, fiul care a purces pe urmele tatălui, încercând să îl înțeleagă. Wenders li s-a alăturat celor doi la rugămintea lor de a-i însoți într-o călătorie fără un țel anume, aventură care a durat ani buni.  E bine de luat aminte că Sebastiao Salvado a fotografiat lumea largă peste 40 ani. 

the-salt-of the earth

Lumea lui Salvado

Ce au reușit cu filmul ăsta, povestea vieții acestui fotograf, e imposibil de transmis în cuvinte. Poate că sunt prea subiectivă, însă respect enorm munca lui Sebastiao Salvado. Și sunt conștientă de critica adusă muncii sale, printre alții și de Susan Sontag – însă ăsta e altă poveste, care și ea merită abordată. Pe lângă îndemnurile tatălui meu, când eram copil, să merg să văd lumea, cât mai departe, cât mai des, cât mai aproape de cei ce trăiesc departe, fotografiile lui Salvado m-au convins mereu de importanța și urgența de călători și a cunoaște realitatea celorlalți.

Salvado nu doar a văzut realitatea celorlalți (de prea multe ori atroce, feroce, dezumaniza(n)tă),ci a reușit să-i confere demnitate și noblețe. Fotografiile sale sfâșietoare, și mă gândesc și la cele din Rwanda, Etiopia, fosta Iugoslavie, mina de aur din Brazilia, Papua Noua Guinee, din adâncul pădurilor amazoniene, de la capătul lumii, în miezul Antarcticii, toate sunt poezie, frenezie, dramă, tragedie, toate la un loc. Nici un cuvânt nu poate face dreptate oricărei imagini captate de lentila lui Salvado și nici nu poate alina suferința trăită de atâția oameni nevinovați.

Tot ce vă pot dori e să luați albumele lui pagină cu pagină și să faceți în așa fel să vedeți filmul lui Wim Wenders. Și să nu uitați că și cu o balenă te poți împrieteni, iar un leu de mare te poate foarte bine confunda cu altul ca el gâdilându-te la picior (asta vă mărturisesc că mi s-a întâmplat și mie, nu cu mult timp în urmă – leul de mare era o focă, iar când o să vedeți filmul o să înțelegeți ce spun aici).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here