Alex. Leo Şerban – despre plăceri, vicii şi enervări

4
421

„În 2006, am scos o carte care se numea Dietetica lui Robinson şi avea aproape 500 de pagini. Era o contradicţie în termeni. mica dietetică îşi propune să aducă lucrurile la normal”, nota criticul Alex. Leo Şerban pe coperta cărţii editate în grabă, cu puţin înainte de moarte, şi lansată recent la TIFF, de editura Art.

Volumul mica dietetică, lansat la puţină vreme după cel de poezie, Alte camere, alte glasuri de ieri (Editura Pandora M), cuprinde ierarhii proprii, texte din Dilema Veche, Elle sau Suplimentul de cultură, scrisori de dragoste adresate Cartierului, amintiri şi personaje din copilărie, colţuri secrete din oraşe, confesiuni, cugetări – toate impregnate de spiritul uneia dintre cei mai fermecătoare, inteligente şi cultivate personalităţi din lumea culturală românească.

Am cules pentru voi câteva fragmente dintr-o carte scrisă cu stil şi înţelepciune despre cum (e posibil) să trăieşti frumos.

*

Ceea ce pentru alţii este un lux, pentru mine este strictă necesitate; întotdeauna am funcţionat aşa şi nu văd de ce m-aş schimba.

Luxul meu: să mă enervez din orice nimic pentru că mari probleme nu am – şi e bine să dai măcar impresia că le ai.

Calităţile mi le cultivă prietenii, defectele mi le cultiv singur.

Ca ziarist, nu trebuie să-i dai cititorului ce vrea el, trebuie să-i dai numai ce vrei tu. A scrie la gazetă nu e o formă de catering. Te vinzi, dar asta nu înseamnă că te şi cumpără. O rubrică nu e o banană.

A fi pe Facebook e ca şi cum ţi s-ar propune să intri într-un club care stă, non-stop, cu uşile larg deschise.

Oamenii sunt veşnicele victime ale acestui instrument de tortură care e inima.

Întâlnirea plăcerilor plănuite cu plăcerile neprevăzute este unul din cele mai preţioase lucruri pentru care merită să trăieşti.

*

Dragă Cartierule,

Când eram bebe şi locuiam într-un pătuţ pe două roţi, mama mă ducea în Parcul Ioanid. Noi stăteam nu departe, pe strada Aurel Vlaicu. Asta o ştiu de la Bubi. Bubi e maică-mea. Atunci vorbeam cu „B”-uri: Bubi, Babu, Bababa, Bigi… Asta era cam toată familia mea, o mulţime de femei cu „B”-uri în nume. Un batriarhat.

Lui Bubi îi era ruşine să iasă cu mine, zicea că eram urât. Eram ca o „buba” într-un cărucior, şi Bubi mă acoperea cu batista să nu fiu văzut. Dacă se întâlnea cu vreo cunoştinţă, şi asta se mira de batistă, zicea: Eh, fi-meu, nu vezi cum a ieşit?… Se aşeza pe o bancă şi stătea acolo. Soare, cald, păsărele. Şi eu, cu batista pe ochi. N-aveam de unde să ştiu cum era parcul. Dar probabil că-mi intra – deja – pe sub piele.

*

Cartofii prăjiţi au fost, încă din copilărie, „madlena” mea. Ei – şi nu cine ştie ce delicatesă tip lapte de pasăre sau iemambaldî – îmi aduc înapoi momentele nepreţuite când intram în apartament, petrecut încă de la uşă de mirosul de prăjeală, treceam ca acceleratul prin vestibul, hol, sufragerie, coridor şi antreu, oprindu-mă numai în bucătărie, unde servitoarea noastră avea în supraveghere, ca un proto-DJ cu basma pe cap, „platanele”-tigăi sfârâind pe aragaz… Blocul în care locuiam nu mai există, a căzut la cutremurul din ’77, singurul lucru care există este această amintire euforică – „protocolul febril” care pregătea degustarea „celui mai bun fel de mâncare din lume”, cum credeam atunci şi mai cred şi azi. Am experimentat, în patruzeci şi de ani, felurite variante ale acestei bunătăţi – de la cartof-cartonul tăiat subţire de la McDonald’s-uri la cel pufos şi crocant, făcut după cine ştie ce reţetă secretă de Nathan’s din New York, trecând prin cartoful copt cu rozmarin din trattoriile toscane… Nici una nu are savoarea evocatoare a cartofilor domestici curăţaţi, tăiaţi şi prăjiţi în bucătăria din Piaţa Rosetti.

*

Când ascult cântecul ăsta, „Famous Blue Raincoat”, eu văd ceva albastru (normal), nu văd nici un „raincoat”, nici „famous”, nici ne (nu-nţeleg de ce…), în schimb, îl văd pe „L. Cohen” cu faţa cât un zgârie-nori cântând foarte trist, dar fericit că nu a murit înainte de vreme, având timp să ajungă călugăr budist la o mănăstire Zen din California (Hydra a dispărut de pe hartă). Şi mai văd New York-ul sub ninsoare, ca un glob din ăla de plastic înăuntrul căruia, dacă-l zgâlţâi, se stârneşte o furtună de fulgi, şi printre fulgii ăia încerc să văd – dar asta îmi iese mai greu – scena în care Baby Jane dansează fericită pe plajă, cu două îngheţate luate gratis de la toneta alb-negru din film, care se întâmplă tot în California…

*

Când a făcut, recent, un sondaj printre cititorii ei, „Dilema veche” a avut surpriza să afle că tema cea mai căutată de aceştia a fost „Singurătatea”…! Dincolo de rezultatul surprinzător (şi de împăunarea corespunzătoare a responsabilului acelui număr – un anume a.l.ş.) faptul în sine nu a fost comentat, deşi poate ar fi meritat. Nu sunt sociolog, dar cred că anumite lucruri pot fi intuite.

De pildă, este evident că succesul temei nu vine din faptul că lumea ar fi mare „amatoare de singurătate”, ci dimpotrivă; numărul a fost cumpărat tocmai pentru că oamenii se tem de Singurătate şi au crezut – probabil – că numărul acela le oferă reţete. (Chiar şi mărturia altora poate fi o „reţetă”.) Dacă singurătatea e mâţa domestică cea mai zbârlită, atunci – nu-i aşa? – musai să existe modalităţi de a o îmblânzi.

(…)

Mărturisesc că motivul pentru care am ales acea temă este că eu nu sufăr de Singurătate. Ştiu, pare o insultă, dar este purul adevăr: mă interesa problema „din exterior”, încercând să înţeleg de ce alţii suferă de ceea ce eu consider o binecuvântare. Pentru că nu cred că, astăzi, te mai poţi plânge de această mâţă infectă când ai un mouse la îndemână! Vrei să comunici, deschizi computerul. Faptul de a nu fi nevoit să interacţionezi, altfel decât virtual, cu o grămadă de indivizi potenţialmente suspecţi te „ecranează” confortabil în spatele unei libertăţi fără precedent. Mai mult, îţi dă „surogatul” socializării, lăsându-te singur cu Singurătatea bună: aia în care te gândeşti, pufos şi molcom, la ale tale. În care îţi mângâi reveriile. În care te regăseşti.

Singurătatea rea este un clişeu literar-romanţios; poate că n-ar strica să-i ardem un şut în fund acestei mâţe, rămânând singuri şi fericiţi cu noi înşine.

*

Paginile de ziar (preferabil străin, cu hârtie mai subţire & mai moale) care ţi se dau peste cap, se zburlesc, zburătăcesc, de sucesc&se răsucesc, imposibil de a fi pliate ca lumea atunci când vrei să citeşti – ca tot intelectualul care se respectă – pe plajă… E vina cui? – a vântului? a mării? a hârtiei? a formatului? Cert este că cititul unui ziar pe malul mării seamănă periculos de mult cu un gag a la Tati – ceva gen Les vacances „gymnastiques” de Monsieur Hulot; spre deosebire însă de M. Hulot, este imposibil să-ţi păstrezi calmul. Avantaj cinematografic.

*

Frecvenţa fenomenală cu care conversaţiile – de orice fel & cam cu oricine – sunt încheiate printr-un „Doamne-ajută!”. Nu este cazul să intrăm în socio- sau psiho-, dar mă tem – cum ar zice dl Paler – că este o formulă care nu miroase bine… În orice caz, mie nu-mi miroase a bine: îmi miroase a tămâie, lipsă de voinţă şi „Inch’ Allah !”. Mai mult: o consider tradiţionalistă până în punctul de a fi rurală – cu toate consecinţele (unele abisale) ce decurg de aici; mostră de dialog „postmodern”: „Să aveţi o zi bună!” (limbaj de supermarket) – „Doamne ajută!” (limbaj de biserică).

*

[…] exprimarea publică e tot mai marcată de ceea ce francezii numesc le nivellement par le bas (nivelarea prin pragul de jos). Lucrul acesta începe cu educaţia (tot mai precară) şi se desăvârşeşte prin mass-media (tot mai tabloidizată). E un cerc vicios care demonstrează că democraţia – perfect valabilă ca soluţie politică – devine o adevărată pacoste atunci când e aplicată în alte domenii. Mai ales în cultură! Până nu demult, nivelul cultural era definit de o elită, iar masele aspirau, cum-necum, la standardele fixate de acea elită. Astăzi, canonul (estetic) este contestat vehement, „gustul” oricui – rezultat al educaţiei precare şi al unei culturi folclorice „după ureche” – a ajuns sacrosanct, iar experţii diverselor domenii artistice sunt marginalizaţi, cu argumentul pervers că „publicul nu îi mai urmează”… De fapt, se reuşeşte – astfel – ceea ce comunismul nu a putut realiza în plan politic: preluarea puterii de către „clasa muncitoare”. Bloggerul este noul proletar – revendicativ, vindicativ şi profund antielitist. Marx poate dormi liniştit: batjocorită economic, revoluţia lui triumfă cultural.

*

Unul dintre motivele pentru care am acceptat să public „Dietetica lui Robinson” (care e mai mult schiţa unei cărţi decât o carte propriu-zisă) a fost acela de a propune o caligrafie de viaţă. Nu i-aş zice – şi nu i-am zis – „filozofie” pentru că sună pretenţios; şi nici „etică” nu m-a lăsat lumea să-i spun – pentru că nu mă pricep. Dar o caligrafie (adică o dietetică), da; cartea-care-nu-e-carte lăsa să transpară, printre rânduri, dorinţa de a înfrumuseţa viaţa. Nu cu ghirlande şi zorzoane, ci – dimpotrivă – cu puţine lucruri şi cât mai multe experienţe frumoase (ceea ce anglo-saxonii numesc „quality moments”). Să laşi în urma ta, ca o carte bine scrisă, viaţa ta întreagă – trăită frumos…

Fiind mai mult un fel de „manual prospectiv”, aştept – în fiecare moment – să mi se întâmple ceea ce mi-am propus. Nu pun la inimă întâmplările neplăcute, dar mă încarc – cât pentru un an întreg – cu cele desfătătoare.

*

Mă sperie oamenii care nu se schimbă. Care se nasc ca nişte mici tancuri care cresc, devenind nişte mari tancuri – nici o altă schimbare, nici o împrejurare sau întâmplare nu îi atinge, influenţează sau deviază de-a lungul vieţii: calcă drept, pe şenilele lor, până la punctul de destinaţie. Obli şi dintr-o bucată. Pentru ei, supleţea, tranzacţionismul şi simţul situaţiei (care îţi cere să te pliezi pe ea mai curând decât invers!) nu există: siguri pe ei, având dreptate „în bloc”, avansează prin viaţă imuni la aventura vieţii, lăsând – ce-i drept – urme adânci, dar ratând iremediabil întâlnirea cu înţelepciunea…

*

Fără a-l flata cu orice preţ şi fără a forţa vreun paradox, aş spune că domnia sa arată (incredibil de) tânăr. Are condiţia fizică, alura alertă şi acea energie crudă care-l pot aduce în mijlocul unei puştimi de discotecă, pentru a da din picioare pe beat-uri de ultimă oră. Dacă însă vorbim de spiritul dlui Djuvara, acesta are exact vârsta sa biologică: este un patriarh afabil şi magnanim, care ştie că înţelepciunea nu înseamnă nici să perorezi scorţos, nici să te pui la mintea copiilor, ci să le povesteşti acestora, cu savoare şi tact, istoria lumii, păstrând nădejdea ca aceştia să-nveţe ceva din ea. Iar dacă mintea lor este destul de deschisă, o vor face. Înţelepciunea nu este „plicticoasă” decât pentru proşti.

*

Era la Revelionul din 1982/83. Prietenul gazdei tocmai adusese din State un album al unui băiat negru, de care nu auzise nici unul dintre cei de faţă. „O să fie mare, vă spun eu!” Hm, păi, ia să vedem, am spus noi – nu foarte convinşi. Aşa că am pus „Thriller”… Inutil să vă mai spun că în noaptea aia s-a dansat numai pe asta. Am tocit pantofii pe „Beat It” şi pe „Billie Jean”, pe care le-am pus în buclă, over&over. Am dansat pe antreuri, pe fripturi, sarmale şi cozonaci. Spre dimineaţă, l-am mai pus o dată, pe ciorba de potroace. Michael Jackson era cu noi. (Şi cu bucătăria românească).

*

Iată – mai jos – lista mea de „lucruri pe care nu le-am făcut niciodată”…

  • Să înalţ un zmeu.
  • Să zbor cu balonul.
  • Să sar cu paraşuta.
  • Să traversez Atlanticul cu vaporul.
  • Să fac sex în avion.
  • Să conduc o maşină (postura de pasager e îndeajuns de terorizantă!)
  • Să merg la grădiniţă.
  • Să călătoresc mai la est de Constanţa.
  • Să joc fotbal.
  • Să cânt pe o scenă (baia mi-ajunge).
  • Să ascult O-Zone fără să dansez.
  • Să sărut un cerşetor.

Citeşte şi:

Testamentul poetic al lui Alex. Leo Şerban, lansat la Bookfest

 

4 COMENTARII

  1. Toti cei care il citeaza cu sfintenie sau care ii plang de mila ori invoca destinul nedrept prin pagini de facebook, se vor simti atat de prost, daca nu chiar tradati, cand vor afla ca als a murit de sida.

  2. nu e nici o rusine in a muri de sindromul imunodeficitar,asa dupa cum nu exista nici un merit in a muri de atac de cord sau ciroza
    in genere,boala nu e rusine,e doar viata,un episod in care suntem siliti sa facem masura umanitatii noastre.
    jalnica e doar mentalitatea care produce asemenea aberatii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here