„Mighty Gorilla! Whose sight makes even Cannibals shiver and shudder!”. Această „cutremurătoare” invitaţie la film însoţea o Gorilla mai degrabă comică, pictată stângaci pe afiş. Până la sfârşitul anilor 80, toţi Aladinii şi Tarzanii plimbaţi cu nonşalanţă şi candoare prin filme de serie B au primit un tratament asemănător la Bollywood, pe afişe care şi-au căpătat, de curând, un loc în istoria artei.
Cartea „The Art Of Bollywood”, de Rajesh Devraj şi Edo Bouman (apărută la Taschen şi disponibilă în România în reţeaua Diverta), se preocupă de o nişă care până acum ceva vreme nu era percepută decât ca o particularitate a cinematografiei indiene. Din era filmului mut până la sfârşitul anilor 80, mii de asemenea postere pictate de mână au populat oraşele Indiei.
La Hollywood, fotografia a pătruns foarte curând în circuitul artiştilor care meştereau designul afişelor omorând din faşă o posibilă artă. Bollywood-ul însă a trecut definitiv la fotografie abia după anii 90 şi după şapte decenii în care monştri care scuipă foc, dansatoare voluptoase, luptătoare în chiloţi, Tarzani scăpaţi în Delhi şi oameni-elefanţi-păuni au apărut pe afişe de un kitsch aproape încântător.
„E un stil unic”
Proiectul a început în 2005, când autorii au început căutările în Arhiva Naţională de Film din India, care deţine o colecţie de peste 7000 de postere, şi să le ia interviuri puţinilor autori rămaşi în viaţă. Edo Bouman, manager al casei de discuri Bombay Connection (din Amsterdam), e un colecţionar pasionat de astfel de afişe, Rajesh Devraj este scenarist şi regizor în Mumbai, iar Paul Duncan, coordonatorul volumului, a editat peste 50 de titluri pentru Taschen, inclusiv „The Ingmar Bergman Archives”.
„Felul în care bannerele, panourile şi afişele de cinema au fost create aici e unic. În Hollywood, studiourile alegeau un design pe care îl reproduceau în exact acelaşi fel peste tot. La noi însă, existau zeci de pictori în toată ţara care îşi creau manual propriile versiuni, după fotografii din film. Nu ştiu dacă există multe ţări în lume care să posede o bogăţie şi o diversitate de imagini similare”, a declarat Devraj pentru CNN.
Primul cineast hindus care se pare că a sesizat importanţa publicităţii pentru binele unui film a fost Baburao Painter, unul dintre pionierii filmului indian mut. În anii 20, artistul îşi picta singur afişele – multe dintre ele pierdute astăzi. Actriţa Durga Khote menţiona, de pildă, în biografia ei, că Baburao a chemat-o la filmări la Kolhapur, însă în loc să înceapă turnajul, s-a apucat să-i picteze portretul.
Aladin, Sindbad şi Alibaba, pe acelaşi afiş
Stilul diferă în funcţie de epocă şi de regiune. În anii 50, în Epoca de Aur a Bollywood-ului şi în era post-independenţă, atmosfera în societatea indiană s-a relaxat, dovadă senzualele „Ada” sau „Miss Bombay” de pe afişe. În anii 70, kitsch-ul îşi trăia anii de glorie, iar posterele deveniseră „scandaloase, extrem de entertaining şi imposibile în felul în care amestecau voios culturi diferite”, potrivit lui Devraj.
Sindbad, Alibaba şi Aladin evoluau împreună pe acelaşi afiş, Tarzan Comes to Delhi ameninţa cu un om al junglei „bine lucrat” şi cam fioros, acelaşi care bătea măr o maimuţă oribilă în Tarzan and the Gorilla. Filme de serie B ca Professor X, Rocket Girl sau Spy in Rome beneficiau de o publicitate seducător de kitschoasă. Artiştii din Delhi excelau îndeosebi la acest capitol: petele de sânge, puştile automate, coapsele dezvelite şi figurile încruntate erau obligatorii şi pentru filmele care n-aveau un strop de acţiune în ele.
Contraponderea o reprezentau picturile romanţioase ale lui Ramkumar Sharma – ca cel pentru Free Love (1974) – artist care punea accentul pe „elemente abstracte”. Favoritul lui Rajesh Devraj este D. R. Bhosle, considerat unul dintre cei mai talentaţi autori de postere din cinema-ul indian.
Arta afişului bollywoodian a sfârşit sordid, la sfârşitul anilor 80, ilustrând filme horror şi sexy. Majoritatea studiourilor trecuseră definitiv la fotografie.
„Există foarte multe lucrări bine şlefuite astăzi, dar dacă vrei imagini cu adevărat iconice, nu vei găsi decât câteva, printre ele Lagaan şi Swades, care îmi vin în minte acum. Nu cred că artiştii din trecut aveau un mai mare succes atunci dar fiecare dintre ei, de la Diwakar la D.R. Bhosle, avea un stil propriu, care transforma şi cel mai banal cadru de film. Nu prea obţii aceeaşi expresie individuală astăzi”, subliniază Rajesh Devraj pentru CNN.
Rămăşiţe ale vechii arte se mai păstrează în câteva locuri din India, în oraşe mici în care artişti nostalgici mai trec prin mâinile lor câte un film.
